Cel mai serios motiv de îngrijorare privind preconizata regionalizare a ţării este improvizaţia, faptul că atât proiectul PDL, cât şi cel al USL sunt făcute în pripă şi au mari lipsuri în concepţie. O asemenea reaşezare administrativă trebuie să fie un cutremur controlat, or cele două formaţiuni par a nu fi studiat îndeajuns nici straturile sedimentare pe care le vor răscolite, nici posibilele replici “seismice” care ar modifica harta României.

Înainte de a vorbi despre cele rele, să vedem şi prezumtivele avantaje. Să începem cu o întrebare: este regionalizarea o necesitate? Da, însă nu într-o formă radicală. Nu Bruxelles-ul ne-o cere, ci datoria de a le spune copiilor noştri dacă are rost să-şi facă planuri de a trăi aici.

Dacă România nu-şi accelerează ritmul de creştere, pentru a se apropia de media nivelului de trai din ţările UE, va rămâne mult timp o piaţă de desfacere şi un pion şantajabil. Din acest punct de vedere, intervalul 2014-2020, când se va derula viitorul Program Operaţional Regional, este esenţial, şi asta deoarece, pe lângă sumele gestionate de Guvern, trebuie să atragem, prin proiecte locale şi regionale, cel puţin 8 miliarde de euro, adică dublu faţă de cât am reuşit în perioada 2007-2013. Altfel – spun specialiştii în dezvoltare – vom tot bălti pe termen lung.

Faptul că viitoarea hartă administrativă ar respecta structura actualelor opt regiuni de dezvoltare este un prim avantaj, deoarece în fiecare dintre ele funcţionează, de peste 10 ani, atât mecanisme de lucru care-i cuprind pe şefii judeţelor componente, cât şi agenţiile aferente care au coordonat proiectele cu finanţare europeană. Un al doilea avantaj este că în fiecare dintre cele opt regiuni există cel puţin o metropolă, un aşa-numit “pol de creştere”. Experienţa din UE arată că o astfel de aglomerare urbană trage după sine afacerile din întreaga arie “iradiată” şi că, în lipsa unui asemenea “far”, economia zonei stagnează.

Scopul regionalizării îl reprezintă, deci, banii. Această idee, care e limpede, trebuie subliniată şi resubliniată pentru că, pe realitatea ei, partidele grefează diferite scopuri secundare, unul mai periculos decât altul: UDMR insistă cu enclavizarea secuimii, PDL, în căutare de metode pentru a împiedica potenţiala înfrângere de anul viitor, distruge mecanismele judeţene şi nu pune nimic în locul lor, iar USL, prinsă fără o viziune articulată, plusează ca proasta şi duce lucrurile înspre federalizare.

Să le luăm pe rând. Viciul proiectului UDMR e cel mai vizibil: de dragul fiefului etnic Harghita-Covasna-Mureş, ungurii vor 16 regiuni mici, ceea ce ar întârzia dezvoltarea României pentru o perioadă care, la o adică, nici n-ar mai conta. E simplu: o regiune cu populaţie mică nu are pentru cine să conceapă proiecte cu buget mare. Sfârşit. The end. Un partid care ar fi de acord cu proiectul UDMR s-ar descalifica definitiv în faţa electoratului român.

Proiectul PDL e o mostră de dispreţ. Ca şi cum partidul e undeva, sus, iar oamenii ale căror vieţi ar fi date peste cap – departe, jos, într-o “vale” tangibilă numai cu binoclul. Din cauza calculelor electorale, reorganizarea administrativă propusă de PDL ignoră existenţa consolidată a identităţilor judeţene: românii se simt sătmăreni, sălăjeni, arădeni, gorjeni, teleormăneni, argeşeni, buzoieni, vasluieni, băcăuani, constănţeni ş.a.m.d.

N-ar fi nici o problemă, pe termen lung, ca acest sentiment să se transforme – dacă-i musai, cu plăcere, vorba ardeleanului – însă proiectul PDL nu vine cu nimic în acest sens, nu înlocuieşte o identitate cu alta, ba, mai mult, avansează pentru regiuni nişte denumiri care stârnesc orgolii locale altfel adormite. Or, în absenţa unei identităţi, nu poate exista coeziune regională şi, deci, nici proiecte comune duse la capăt în mod eficient.

În al doilea rând, proiectul PDL ar fi fezabil dacă procedurile administraţiei centrale şi locale ar fi fost deja complet informatizate, dacă oamenii simpli ar fi scăpat de cozile diverselor instituţii judeţene la care depun bani şi de unde primesc ştampile, permise, adeverinţe şi umilinţe. Desfiinţarea judeţelor – deşi, aparent, ar determina o binevenită scădere a cheltuielilor statului – ar complica mai ales viaţa românilor care trăiesc la ţară şi în oraşele mici, pentru că ei s-ar trezi şi mai departe, şi mai desconsideraţi de funcţionarii publici.

În fine, ajungem la “viziunea” USL, care, se vede de la o poştă, e făcută în grabă: gânditorii de la PSD, PNL şi PC au fost prinşi nepregătiţi pentru o evoluţie atât de rapidă a situaţiei. Proiectul lor se vrea o împăcare a caprei regionale cu varza judeţeană şi dacă, prin absurd, s-ar materializa, ar strica tot ce s-a obţinut de când România e stat naţional-unitar.

Nu pot intra în toate detaliile documentului, însă amintesc două idei ca două bombe cu ceas: 1) înfiinţarea unor Consilii Regionale cu drept de legiferare ar însemna haos generalizat într-o Românie unde legea este şi-aşa mereu interpretabilă; 2) un preşedinte de Consiliu Regional (for legiuitor) ales direct, de către cetăţeni, dar care să aibă atribuţii executive este deja o aberaţie, dar să mai existe, pe lângă el, şi un prefect numit de Guvern, care să se asigure că politica de la Bucureşti e urmată în teritoriu, asta e chiar culmea descentralizării centralizate, a subsidiarităţii cu voie de la stăpânire.

*

Textul integral poate fi citit aici.