Pro şi contra monarhie, în “Dilema”. Un schimb e-pistolar cu Cristian Ghinea

Cristian Ghinea mi-a făcut onoarea de a-mi propune un schimb de scrisori pe tema restauraţiei. Citise textul în care încercam să aduc argumente pro-monarhice şi a avut ideea de a continua dezbaterea, cu el în rolul “republicanului”, pentru un număr dedicat al “Dilemei”. Ne-au ieşit două pagini întregi de ziar (circa 19.000 de semne), care fac parte din ediţia apărută în 9 iunie.

Public şi aici, integral, cele cinci mesaje (două ale lui, trei ale mele), în ordinea în care au fost scrise şi trimise. Cristi a fost o adevărată gazdă şi m-a lăsat pe mine să încep, dar şi să am ultimul cuvânt.

*

Dragă Cristi,

De câteva zile, de când a înviat dezbaterea privitoare la restauraţie, mi-am propus şi citesc cu mare atenţie comentariile cititorilor. Acolo se găsesc, cred, soluţii pentru o eventuală echilibrare a balanţei de păreri, pentru reintrarea monarhiei “în calculele” românilor.

Las la o parte categoria de comentatori care, în sprijinul republicii, atacă mereu, previzibil, punctele slabe ale dinastiei – excepţia de la sobrietate şi decenţă numită Carol al II-lea, lipsa actuală a unui moştenitor de sex bărbătesc sau arivismul lui Radu Duda. Acestea sunt deja marote. Pe mine, personal, m-ar interesa să conving (sau măcar să îl fac să se îndoiască) pe unul care consideră că republica e superioară monarhiei şi mai adecvată României. Pe unul ca tine, nod de influenţă, pe cineva care s-a gândit la asta. Cu alte cuvinte, aş vrea să pot înlocui – sau, cel puţin, să zgâlţâi – o concepţie, nu o prejudecată.

Care e prima “fandare”, argumentul prim al poziţiei republicane? Dacă nu greşesc, sună cam aşa: “De ce să ne mai întoarcem? Monarhia e de domeniul trecutului, or România trebuie să privească înainte”. Pentru a-l contracara, se invocă pe bună dreptate modul în care a fost silit să abdice Regele Mihai, violul statal din 1947, ilegitimitatea regimului comunist şi, în consecinţă, reintrarea în “normalitate”.

Nu cred însă că apelul la o reparaţie istorică e suficient de puternic: suntem înclinaţi, observ asta şi la mine, să acceptăm această fatalitate. Vrem să mergem mai departe, nu ne convine să reluăm o operaţie nereuşită, să redeschidem “pacientul”. E prea complicat, iar noi ne amăgim invariabil, nu numai în cazul de faţă, că avem alte treburi, mult mai urgente, mult mai apăsătoare.

Dar, dar: îndărătul argumentului că restauraţia ar fi un regres se ascunde altceva, cu adevărat important. Aici vreau să ajung în această primă scrisoare: a spune că monarhia e de domeniul trecutului presupune o viziune liniară a istoriei. Cine crede că republica e “mai modernă” este – vrea, nu vrea – parte din paradigma raţional-iluministă, un produs al educaţiei pozitiviste şi al propagandei materialiste, adept (conştient sau nu) al doctrinei care statuează că omul reduce permanent numărul necunoscutelor universului şi că omenirea se află într-un progres “neabătut”. Pentru mine, aceasta e o amară iluzie; e drept, descoperirile ştiinţifice fascinează şi ne pot înlesni viaţa, însă nu ne fac nici mai buni, nici mai fericiţi.

Dacă istoria ar fi un crescendo al civilizaţiei umane, cum explicăm, de pildă, nazismul, comunismul sau terorismul internaţional? Sunt ele doar nişte discontinuităţi într-un grafic de succes? Şi de ce urmăresc toate aceste “accidente” ideologice să răstoarne monarhiile? De ce le “stau în gât” regii lumii?

Rândul tău,
Mihnea

*

Dragă Mihnea,

Am amînat puţin să scriu acest prim răspuns pentru a termina cartea “Lumea Regelui”, volumul omagial pentru Regele Mihai, scos de Polirom şi editat de Princepele Radu. L-am terminat deci şi sunt din nou impresionat de ACEST rege. Aşa cum sînt un admirator al personalităţii istorice care a fost regele Carol I, am şi făcut în 2004 la Dilema un număr special despre Carol. Spun asta ca să-ţi dai seama că nu sunt anti-monarhist, dimpotrivă, ador tipul acesta de rege care se ridică la înălţimea funcţiei. În definitiv, regalitatea este o promisiune. Iar oamenii care onorează promisiunile trebuie respectaţi, indiferent de ce opinii avem noi despre mersul istoriei.

Şi am ajuns la mersul istoriei. Sfîşietoare mărturiile din carte despre plecarea regelui, despre alungarea regelui din ţară. Nu aş spune niciodată că abolirea monarhiei a fost un progres. În nici un caz. A fost un salt în hău, a fost o cădere spre un regim criminal, condus de criminali. Ar trebui să fiu tîmpit sau total ideologizat la stînga ca să spun că plecarea regelui şi instaurarea republicii populare ar fi parte a unei scheme legitime, de progres istoric de la o formă mai proastă la una mai bună, eventual asta justificînd şi crimele acelei republici. Pentru că nu cred în mersul istoriei ca progres, aici ai risipit primul glonţ pe mine.

Nu cred că există, în interiorul democraţiei, forme de guvernare inerent bune şi forme inerent proaste. Atenţie: în interiorul democraţiei. Şi tocmai acesta este reproşul pe care îl aduc monarhiştilor de astăzi, acel nucleu mic care a rămas: ei cred asta. Ei cred că monarhia constituţională este, în interiorul democraţiei, inerent mai bună decît republica. Deci, îţi propun să nu judecăm istoric, ci faptic. Să nu comparăm monarhia constituţională a Elisabetei a II-a sau a Regelui Mihai cu republica populară a lui Gheorghiu Dej. Să comparăm mere cu mere şi avioane cu avioane.

De ce ar fi România de astăzi, ţară democratică şi membră a UE, mai bună, mai funcţională, mai frumoasă dacă ar fi monarhie constituţională decît e republică? Aceasta este întrebarea mea pentru tine. De ce “Monarhia salvează România?”. În primul rînd, o salvează de la ce anume? Oricum o iei, bilanţul acestor 20 de ani de democraţie sunt ok pentru generaţia ta, pentru generaţia mea şi pentru generaţia copiilor noştri. Eu aşa zic şi sînt gata să argumentez. De democraţie, nu de republică. Deci, de la ce ne-ar salva monarhia?

Răspund apelului tău la a aboli progresismele istorice, invitîndu-te să te dezici şi de progresismul istoric al propriei tabere. Există în Europa azi republici parlamentare perfect funcţionale, unde şeful statului are rol simbolic şi nu decide cine conduce ţara. Adică şeful statului exercită rolul unui monarh constituţional: domneşte, dar nu conduce. Finlanda şi Germania sînt două dintre ele. Aşa cum există monarhii constituţionale europene perfect admirabile.

Deci, îţi întorc provocările: 1) de la ce ne salvează monarhia?; 2) de ce, în interiorul democraţiei, găseşti mai bună per se monarhia decît republica? Cum anume ar produce monarhia astăzi, în interiorul democraţiei româneşti, un salt calitativ care să-i justifice revenirea?

Intuiesc linia de argumentaţie şi deja pregătesc următoarele salve.

Serva e la tine!
Cristian

*

Dragă Cristi,

Înainte de a răspunde celor două(-trei) întrebări, dă-mi voie să consider că primul meu glonţ n-a fost “risipit”. Dimpotrivă. În definitiv, noi ştim dintru început că acest schimb de mesaje e destinat cititorilor, scriem sub “acoperirea” acestui gând, aşa că miza cea mare pentru mine e ca, încercându-te pe tine, să conving cât mai mulţi dintre ei. De aceea, din moment ce eşti de acord că istoria nu are neapărat traiectorie ascendentă, pot spune că mi-am atins primul obiectiv, şi anume de a nu trata restauraţia, a priori, drept un regres.

Şi acum, răspunsurile.

1) În România, orice structură imită şi perpetuează apucăturile conducătorului ei, depinde de el şi i se predă. De ce suntem aşa sau cum am ajuns aici e o altă discuţie. Cert e că, la noi, nimic nu se face fără aprobarea şefului, astfel că instituţiile pot fi judecate, fără teama de a greşi, după liderii lor. Asta e premisa numărul unu. A doua premisă este că ansamblul societăţii româneşti tinde spre aplatizare: greutatea intelectuală sau etică e trasă în jos, punctele de maxim sunt împinse către orizontală. Pentru că presa i-a dat nas, neica nimeni îşi dă cu părerea despre orice, se trage de şireturi şi se bate pe burtă cu profesionistul. Distanţele fireşti au fost anihilate, iar respectul e izolat.

Premisa numărul trei: monarhia înseamnă o familie regală, care a beneficiat de o anumită educaţie, e supusă unei tradiţii impunătoare şi unor convenţii apăsătoare, iar acestea o obligă să acţioneze sub imperativele onoarei şi nobleţei.

O restauraţie ne-ar salva de la actuala de-ierarhizare. Date fiind cele trei premise descrise mai sus, o restauraţie ar reinventa distanţele sociale, ar alimenta reţinerea şi gânditul de două ori, premergătoare acţiunii publice. O familie cu un comportament nobil s-ar constitui într-un exemplu binevenit de conduită, şi asta chiar la nivelul cel mai intens al mediatizării.

2) Ce ne ţine în loc pe noi, ca naţie, în ultimii ani? De unde ne vine copleşitorul sentiment de nemulţumire, de ce nu ne împăcăm cu condiţia noastră, cu ceea ce suntem? Cauza, după părerea mea, e dezbinarea, care capătă tot mai frecvent accente de ură. Ne dispreţuim pe noi înşine, dar, simultan, dintr-un freatic instinct de conservare, căutăm infirmări exterioare sau, altfel formulat, confirmări din străinătate ale incertelor noastre valori.

Monarhia ne-ar “coase” deşirata îmbrăcăminte socială, începând de sus, de la “guler”. Dacă păstrăm forma republicană, niciun preşedinte nu va reuşi să fie “al tuturor”. Niciunul nu se va putea desprinde de partidul din care provine, pentru că societatea noastră nu e una care să acorde încredere şi să aibă răbdare. Presiunea formaţiunii care dă preşedintele intră în conflict cu expectanţele învinşilor de a fi trataţi la fel.

Monarhia rezolvă această sciziune, elimină nerăbdările – pentru că e dinastie, atenuează pornirile viscerale şi coboară înfruntarea grupurilor de interese la nivelul doi al statului, pe care are dreptul să-l supravegheze. Miniştrii sunt, constituţional, “ai Regelui”; există o instanţă superioară care le poate cere socoteală, alta decât politizatele comisii parlamentare sau şi mai îndepărtatul electorat.

“De ce ar fi România de astăzi mai bună, mai funcţională, mai frumoasă dacă ar fi monarhie constituţională?”, asta m-ai întrebat. Pentru că ar avea un model familist veritabil, fiindcă regalitatea ar fi nasturele care astupă butoniera neîncrederii noastre şi, respectiv, deoarece ar repune o scară între cei ce trag România după ei şi cei care trebuie să-şi recapete locul, nu mai sus de sanda.

Să vină salvele,
Mihnea

*

*

Dragă Mihnea,

Mă sperii la modul serios. Dacă înţeleg eu bine, linia ta logică e următoarea: românii au nevoie de un şef suprem care să le dea peste degete, aşa sînt ei croiţi. Şeful suprem e bine să fie rege pentru că regii sînt de familie bună, deci reprezintă un model, deci ne trag pe toţi în sus. Este aşa o disperare optimistă în modelul tău logic, încît mă sperii. Pentru că eu aşteptam explicaţii concrete, iar tu îmi oferi modele teleologice bazate pe un optimism nejustificat.

Dacă “nimic nu se face fără aprobarea şefului”, atunci criteriul ereditar e mai periculos decît cel electiv. În plus, nu prea cadrează cu o monarhie constituţională, că doar nu vrem întoarcerea la monarhia absolută, nu? Dar mi-ai ridicat o nesperată minge la fileu: tocmai pentru că la noi depind atît de multe de şef, criteriul ereditar este de nesusţinut. Să mă explic.

Zici tu că regele, familia regală, e un model prin excelenţă. Poate fi. Poate să nu fie totuşi. Criteriul ereditar e o loterie. Şi nu aş fi dat replica asta, atît de facila replică clasică antimonarhică, dacă tu nu îmi ridicai mingea la fileu. Dacă e o loterie, atunci au fost prea mulţi regi greşiţi în istorie pentru a avea încredere în criteriul tău. Iar dacă vorbim de persoane greşite pentru rolul lor, avantajul republicii este că se schimbă – stai cu greşitul patru ani, hai opt ani şi apoi gata. Ceea ce nu se poate cu un rege, trebuie să recunoşti. Din patru regi cîţi a avut România, unul a fost complet greşit – Carol II. Şi am avut totuşi o dinastie norocoasă din acest punct de vedere, dacă te uiţi la celelalte ţări balcanice care în secolul 19 au încercat şi ele implantul de domn occidental.

Ziceam că argumentul anti-monarhic al eredităţii este facil. Deci, dacă prin cine ştie ce miracol istoric-ştiinţific am avea garanţia unor regi buni, să zicem că se inventează un sistem prin care putem selecta caracteristicile fătului înainte de a se naşte, atunci eu aş fi monarhist? Vezi cum îmi îngreunez singur sarcina? Ei bine, tot nu. De ce? Tocmai pentru că la noi şeful statului este mai important decît funcţia sa simbolică, cum spui tu. Şi am un argument bun pentru a spune că monarhia ar eşua în România democratică, ar eşua în scandaluri şi conflict cel puţin pe cît e măcinată această republică de scandaluri şi conflict. Cel puţin, aproape cert chiar mai mult.

Dragă Mihnea, întrebarea cheie la care trebuie să răspundă orice sistem democratic este: cine numeşte şeful guvernului? Americanii au rezolvat-o simplu: poporul îl numeşte direct, pentru că la ei preşedintele este şi şeful guvernului. În Europa avem acest sistem al şefului statului, care e diferit de şeful guvernului. În monarhiile constituţionale, funcţionează cutuma că regele nu are nici un cuvînt de spus. Şi acesta este cuvîntul cheie: funcţionează.

Citeam într-un excelent dosar al revistei Prospect despre monarhia britanică că ultima dată cînd un monarh britanic a decis cine să fie şeful guvernului peste capul Parlamentului a fost în 1832. Ar funcţiona cutuma la noi? Sînt sigur că nu. Nu avem nici tradiţia, nici instituţiile solide, nici partidele solide care să-l oblige pe monarh să respecte cutuma. Monarhia noastră nu a respectat această cutumă nici sub cei mai buni regi ai săi. Marele Carol I, pe care amîndoi îl admirăm, a pus în practică rotativa guvernamentală, adică regele decidea la anumite intervale să-i schimbe pe liberali cu conservatorii şi invers. Aşa drept şi mare cum a fost, Carol chiar micro-manageria politica noastră. Cînd Take Ionescu i-a spus că ar trebui să se mai creeze un al treilea partid, a fost scandalizat şi nu i-a mai vorbit o vreme. Profesorul Serban Papacostea, căruia i-am pus această întrebare în interviul pe care îl public în acest număr, spune că totuşi Carol I respecta trendurile opiniei publice. De acord, omul avea un fler fantastic. Dar tot decizia sa personală era cine să conducă ţara. Apoi, votul universal de după primul război mondial a distrus sistemul bipartid al lui Carol, dar regele Ferdinand, şi el mare şi bun, tot a avantajat partidele regăţene clasice împotriva transilvănenilor şi a ţărăniştilor. Ba chiar, profesorul Papacostea (un monarhist convins ca şi tine) îmi povestea cum i-a cerut înainte să moară demisia lui Averescu, pentru că Brătianu se temea că dacă moare regele nu mai apucă să scape de Averescu.

Multă lume uită astăzi că democraţia românească a fost distrusă de Carol II, nu de Antonescu sau de legionari sau de comunişti. Ăştia i-au pus cruce, dar primul dictator din epoca noastră modernă a fost regele. Dar chiar înainte de a instaura dictatura regală, Carol a făcut ce a vrut cu decizia de numire a premierului. L-a numit pe Goga, deşi partidul său ieşise abia pe locul 4 în alegeri. Înainte de asta rupsese din partidul liberal o aripă de tineri care îi erau favorabili. Pentru că îi promisese personal lui Maniu că se întoarce în ţară fără Elena Lupescu şi doar ca membru al regenţei, fără a-l detrona pe copilul Mihai I, Carol a dat de înţeles ţărăniştilor că nu vor mai ajunge la putere cît timp va fi Maniu şef la partid. În ce-l priveşte pe Regele Mihai, e drept că el a domnit în nişte circumstanţe cu totul extraordinare, deci, nu putem şti ce ar fi făcut altfel. Dar te rog să observi că nici unul dintre regii României nu a respectat cutuma cea mai importantă a monarhiei constituţionale: poporul decide cine conduce guvernul, nu regele.

Îmi poţi spune: bine, dar nici preşedinţii nu sînt mai breji. Poate. Însă preşedinţii ăştia aleşi direct au o legitimitate directă şi răspund direct în faţa electoratului pentru decizia lor de a numi un premier. Există în mod evident un conflict constituţional astăzi în România, avem răspunsuri diferite la întrebarea: cîtă discreţie are şeful statului în desemnarea persoanei premierului. În general, opoziţia zice că puţină sau deloc. Tot în general, preşedintele zice că multă (şi Iliescu, şi Constantinescu, şi mai ales Băsescu au folosit această putere). Nu intru în amănunte aici. Cert este că preşedintele răspunde în faţa poporului la alegeri şi oricum are mandat limitat.

Eu nu cred că un rege care ar lucra cu partidele astea de astăzi s-ar abţine de la a interpreta situaţia cum îi convine. Poate cu bună-credinţă cum a făcut Carol I, dar tot o democraţie dirijată s-ar chema. Faptul că Principele Radu are păreri politice, că a luat chiar partea uneia dintre părţi în conflictul legat de suspendarea lui Traian Băsescu, arată că riscurile sînt prea mari. Departe de a fi deasupra tuturor cum speri tu, un rege peste un sistem de partide slabe ar fi o autoritate prea mare, ar găsi mereu pretexte pentru a dirija şi dicta (ţara e în criză, situaţia e specială, etc). Am avea mai mult ca sigur un rege jucător.

Dragă Mihnea, îţi dai seama ce atmosferă va fi atunci, cu un jucător în fruntea statului neales şi care mai are în medie cîteva zeci de ani de mandat? Aşa îndîrjiţi şi enervaţi pe republica asta a noastră, măcar să-i recunoaştem şi un merit: jucătorul de la vîrf are multă discreţie în decizia sa cea mai importantă (cine conduce guvernul), dar acest jucător se schimbă şi noi, nu genetica, decidem cum şi cu cine.

Uite că m-am întins, am simţit nevoia unui tur istoric mai îndelungat. Ne apropiem de limita de spaţiu, ne-ar trebui o carte ca sa spunem totul. Oricum, e frumos ca, eu fiind gazdă, tu să ai ultimul cuvînt.

Cu drag,
Cristian

*

Dragă Cristi,

Grea misie, misia de a avea ultimul cuvânt, mai ales că nu mai am prea multe “semne” la dispoziţie.

Optimismul meu – “nejustificat”, cum spui tu – stă pe câteva sute de ani în care aici, sub o formă/denumire sau alta, au domnit regi. La urma urmei, dezbaterea noastră n-ar avea temei dacă în România de azi n-ar exista nici o problemă, dacă republica noastră ar merge ca unsă. Republica e noutatea care nu funcţionează; monarhia a demonstrat îndeajuns – şi continuă să demonstreze – că e fiabilă.

Tu nu prescrii niciun tratament pentru criza noastră de valori. Evidenţei că românii sunt paternalişti, tu-i contrapui temerea absolutistă (deşi un “tată” nu e necesarmente dictator), iar posibilităţii ca monarhia să oblojească ura româno-română, tu-i strecori îndoiala accidentului ereditar.

Mai departe: zici că întrebarea cheie în orice sistem democratic este: “cine numeşte şeful guvernului”. Care dintre preşedinţii noştri – aleşi direct şi, deci, legitimi, cum îţi doreşti – a răspuns “în faţa electoratului” pentru vreunul dintre premierii pe care i-a numit? Iliescu – pentru stagnarea lui Văcăroiu? Constantinescu – pentru hilarul Radu Vasile? Băsescu – pentru “Mână spartă”-Tăriceanu? Sau, într-o republică democratică, “a da socoteală” înseamnă să fii reales?

Eu nu cred că desemnarea premierului e marea încercare a unui şef de stat, ci capacitatea de a asigura normalitatea socială, acea stare indefinită de bine care se numeşte “acasă”. În plus, a specula că regele ar fi un “jucător” sau că monarhia ar “eşua în scandaluri” e o funie nu doar evocată, ci de-a dreptul prinsă de grindă în casa spânzuratului.

Pentru a risipi orice teamă de arbitrar, iată un fragment al Constituţiei regale din 1923: “Nici un act al Regelui nu poate avea tărie dacă nu va fi contrasemnat de un ministru, care prin aceasta chiar devine răspunzător de acel act” (articolul 87). Se întâmplă aşa ceva în republica noastră ferită de “loteria genetică”?

Mulţumesc din suflet,
Mihnea

*

Puteţi citi acest schimb de scrisori şi pe site-ul “Dilemei”, aici. Din dosarul dedicat monarhiei vă recomand interviul cu istoricul Şerban Papacostea, textele semnate de Christian Mititelu şi Cristian Câmpeanu, o reamintire a felului în care presa română s-a polarizat în 1992, când Regele a putut intra în Bucureşti şi o mărturisire-căinţă a lui Sergiu Andon.

*