Povestea fraților Lipatti, spusă pentru adolescenți

Trăiau odată, în România, doi frați foarte diferiți. Pe cel mare îl chema Constantin, și i se spunea Dinu, iar cel mic se numea Valentin.

Dinu era bolnăvicios și timid, Valentin plesnea de energie și era un cuceritor.

Dinu avea lumea lui secretă, muzica, în care se refugia de câte ori se simțea singur, și de unde aducea întâmplări minunate. Lui Valentin îi plăcea să joace roluri, să domine, să impresioneze: nimic din ale lumii nu i se părea de negustat.

Dinu ar fi împlinit, luna asta, 100 de ani.***

Să presupunem că ne-ar fi invitat la petrecerea lui centenară, că i-am fi cântat „La mulți ani!” și că el ar fi suflat, cu greutate, în lumânări. L-am fi văzut obosit, mai bătrân decât noi toți, și nu i-am fi cerut, din respect, să vorbească prea mult.

Să presupunem că ar fi fost deja recunoscut ca fiind cel mai mare pianist al acestor 100 de ani și că ar fi vrut să vă povestească viața lui, măcar pe scurt, vouă, celor care puteți să-l ascultați doar pe Youtube.

Iar pentru asta l-ar fi chemat în ajutor pe fratele său cel expansiv. Care, ca orice actor dornic de recunoaștere și de atenție continuă, n-ar fi lipsit nici de la această petrecere.

A fost odată

V-ați gândit vreodată de ce o societate organizată marchează împlinirea unor numere rotunde de ani de la tot felul de evenimente? De ce avem nevoie să aniversăm și să comemorăm?

E o manifestare a identității, e ceea ce ne leagă și ne definește. Reamintim fiecărei generații care ne sunt reperele – bătălii câștigate sau pierdute, oameni care au mișcat lucrurile și ideile, oameni care au ieșit din timpul lor, care au devenit modele sau contra-modele. Aniversând și comemorând, elogiind și condamnând, fixăm borne de care, la nevoie, ne vom prinde sau pe care, dimpotrivă, le vom tot răsturna.

Dinu Lipatti s-a născut în 19 martie 1917, la București, oraș care se afla sub ocupația unor trupe ale Puterilor Centrale. Cu un an înainte, România hotărâse să intre în primul război mondial de partea Antantei (Franța, Anglia și Rusia), după un Consiliu de Coroană care îl amărâse peste puteri pe bătrânul rege Carol I, grăbindu-i moartea.

Hotărârea de a schimba taberele – căci semnaserăm un tratat secret cu Puterile Centrale – avea să se arate ca fiind cea bună. Urma să se repete în al doilea război mondial, dar asta e o altă istorie, iar noi trebuie să ne întoarcem la povestea celor doi frați.

Mama lui Dinu, Ana Racoviceanu, era fiica unui maior din Slatina și în 1917 abia împlinea 20 de ani. La momentul nașterii lui Dinu, tatăl său, Theodor Lipatti, descendent al unei familii cu sânge grecesc și albanez din insula Kefalonia, avea 45 de ani și era însurat cu o altă femeie, mult mai în vârstă decât el, pentru care fugise de acasă la 19 ani, pricinuindu-i mare supărare venerabilului Costache Athanasiu Lipatti, fost bancher și mare proprietar de pământuri.

Căsătoria Anei Racoviceanu cu Theodor Lipatti a avut loc abia în 1921, după moartea primei soții a acestuia.

În același an 1921, într-o zi în care s-a întors acasă mai devreme decât de obicei, Theodor Lipatti – muzician amator, dar care luase, totuși, lecții de la vioară de la o celebritate a vremii, spaniolul Pablo de Sarasate – l-a găsit pe Dinu cocoțat pe scaunul pianinei din salonul de primire a oaspeților, cântând foarte concentrat, deși încă nu știa să scrie ori să citească, un menuet de Mozart.

Să marcăm acest moment, pentru că, în filmul vieții lui Dinu, el reprezintă secvența aceea când regizorul ne lasă să întrevedem potențialul protagonistului, când putem să privim, ca printr-o spărtură în cortina timpului, măreția ce va să vină.

Și să rămânem în 1921, pentru încă un semn al destinului: Theodor Lipatti îl convinge să-i fie naș de botez lui Dinu pe nimeni altul decât George Enescu. Care avea 40 de ani și care era deja ceea ce noi, astăzi, înțelegem prin Enescu: o instituție. Atunci, în 1921, trecuseră aproape 20 de ani de când compusese Rapsodiile, organiza anual la București un concurs care-i purta numele, și la care acorda premii consistente din banii lui, și începuse să lucreze la muzica operei Oedip.

Fostul copil-minune Jorjac devine părinte spiritual al copilului-minune Dinu.

Aici, deși n-a fost de față la botez, căci avea să se nască doi ani mai târziu, e mai bine să-l lăsăm pe fratele Valentin să povestească – fiindcă știe lucrurile de la prima sursă:

„De ce în 1921 și nu în 1917? Pentru că printre ideile bizare ale tatei se număra și aceea că un copil trebuie să fie botezat la o vârstă la care să poată fi cât de cât conștient de acest act, de care să-și amintească mai târziu. (...)
Pentru botez, Enescu a acceptat să facă o fotografie cu finul său. Fotografia, intrată de mult în arhiva de aur a muzicii românești, îl reprezintă pe Enescu punând pe fruntea lui Dinu o cunună de lauri.
Copilul ține însă în mână o vioară, deoarece la Foto Mandy de pe Calea Victoriei nu exista un pian. De aici, legenda, care a circulat uneori, că Dinu ar fi cântat mai întâi la vioară, ceea ce este inexact.”

Aceasta e fotografia:

Astfel, Dinu era introdus, mai întâi simbolic, în lumea marii muzici. Pentru a o cuceri însă, avea nevoie nu doar de profesori foarte buni, ci de un mentor.

Paranteză: unul dintre motivele pentru care această poveste vă e dedicată vouă, adolescenților, e ca să nu fugiți de greu. Generația voastră, crescută în vremuri de pace și răsfățată cu tot felul de jucării ale internetului, se va lovi în curând de un adevăr simplu: lipsa mentorilor.

Pentru că mentorul presupune ascultare, iar ascultarea înseamnă să renunți la centrarea pe tine însuți, la show-off, la narcisismul pe care, neîncetat, ți-l instigă rețelele.

Dinu Lipatti era un copil cu handicap fizic – cifoscolioză, din cauza căreia dormea pe un pat de lemn și făcea zilnic extensii de coloană. Avea un cap prea mare pentru corpul său plăpând și mai avea și o sensibilitate la plămâni.

Dac-ar fi fost în clasă cu voi, ar fi fost colegul acela retras de care băieții sportivi fac mișto și de care fetelor frumoase le e oarecum milă. Probabil ar fi suferit zilnic din cauza bullying-ului – luat peste picior, batjocorit și adus în situații umilitoare.

Șansa lui Dinu, pentru acele vremuri, a fost că se născuse într-o familie bogată. Că tatăl său era moșier și că își permitea să îl ducă la cei mai buni profesori, pentru ca talentul său înnăscut să primească o direcție și să poată exploda.

Iar mentorul care l-a dus la nivelul următor a fost profesoara de pian Florica Musicescu.

„De o exigență tiranică, «dona Flora» – cum o numise tata – a făcut din el, adesea după o muncă extenuantă, un tânăr artist desăvârșit. Dinu i-a păstrat o afecțiune și o admirație nedezmințite, consultând-o și urmându-i sfaturile până târziu în cariera sa pianistică.”

Tiranică, nu uitați acest cuvânt.

ca niciodată

Această poveste a fratelui Dinu n-ar fi putut exista fără fratele Valentin, așa cum, la pian, clapele albe sunt de neconceput fără nuanțele celor negre.

Născut în 1923, deci cu 6 ani mai mic decât Dinu, Valentin a avut o copilărie și o adolescență în care educația bună s-a combinat cu povara grijii excesive pe care părinții i-o purtau, inevitabil, fratelui precoce.

Cine are o soră sau un frate supradotat riscă să dobândească un handicap emoțional, dacă părinții nu sunt suficient de înțelepți ori dacă nu deschid ochii la timp.

Iar Dinu nu era doar dăruit cu geniu, ci era și bolnăvicios. Deci, nu unul, ci două motive grele pentru care mama lor, „femeie limpede la minte și iute la faptă” – în special ea, fiindcă tatăl era o fire anxioasă și introvertită –, ar fi decis să-i acorde o atenție suplimentară.

Cu distanța omului care, ajuns la senectute, vrea să fie sincer cu sine însuși, Valentin recunoaște că nu i-a fost ușor:

“Până pe la 7-8 ani, am fost chiar gelos pe atenția pe care toată lumea – rude, prieteni, cunoscuți – o acordau fenomenalului meu frate, în timp ce eu eram un băiețel oarecare.
Așa că, o dată, când mai multe prietene ale mamei au venit să ia ceaiul la noi și nu se vorbea decât de prodigiosul lui talent de pianist, m-am apropiat de mama și trăgând-o ușor de fustă, i-am suflat: «Spune și de mine că sunt violonist!». (...)
Nu aveam nici o înclinație spre vioară și nu am reușit niciodată nici măcar să descifrez un portativ, spre stupefacția profesorilor de muzică de la liceu și atitudinea condescendent-ironică a lui Dinu”.

Să fi mocnit, în temperamentul de lider pe care Valentin avea să-l dezvăluie la maturitate, nevoia de a demonstra că nu e mai prejos decât fratele său? Psihologii pot răspunde la această întrebare.

Ce știm cu certitudine astăzi este că, după plecarea lui Dinu din țară, și mai ales după moartea lui Dinu, Valentin a ales un drum pe cât de surprinzător, date fiind familia din care provenea și mediul în care fusese educat, pe atât de recompensator în raport cu energia sa vitală și capacitățile sale intelectuale.

Dar să nu anticipăm.

Povestitorul nu are voie să-și condamne personajele. Ele n-au nici o apărare în fața lui, poate să le mute unde voiește. Răspunderea e a sa, totală.

Personajul Dinu și personajul Valentin trebuie că au avut o copilărie fericită împreună.

Părinții le erau sănătoși și îi iubeau. Trăiau într-o casă mare, îngrijiți de o doică devotată, bulgăroaica Mariana – care a rămas timp de 60 de ani alături de ei și, în cele din urmă, doar alături de Valentin, ultimul Lipatti –, se mișcau în high-life-ul Capitalei și, ca alte familii cu dare de mână, vara se refugiau la țară, pe moșia unde ei, copii de orășeni, descopereau libertatea și natura misterioasă a lumii.

Paradisul lor se numea Fundățeanca.

„E numele proprietății pe care tata o avea în comuna Glâmbocata, azi comuna Leordeni în județul Argeș, la kilometrul 89, pe vechea șosea București-Pitești. Cu mama și cu Dinu ne duceam în fiecare vară la Fundățeanca, unde ne instalam cam pe la sfârșitul lui iunie și stăteam până la 9 septembrie, când serbarea zilei onomastice a mamei punea capăt vacanței. (...)
Fundățeanca era locul tuturor vrăjilor, locul muzicii și al lecturii, al pădurii străbătute călare, al nopților cu lună plină în care tata prefera să doarmă pe o bancă în parc, al mirosului amar de nuci sau cumplit de dulce al teilor, al câinilor credincioși și zburdalnici, al bucuriilor autentice”.

Dacă aveți drum pe-acolo, prin Leordeni, opriți-vă pentru o oră la conacul pe care Dinu l-a ridicat în anii războiului pe coasta unui deal și care, de mai bine de 30 de ani, îi păstrează o parte din obiecte și din amintiri. Donate de Valentin.

Noi mergem mai departe și ajungem repede la începutul anilor '30. Dinu absolvă Conservatorul din București la numai 15 ani, iar în 1933 – la 16 ani, deci – susține deja concerte la Ateneu.

Dacă facem zoom in, îl vedem pe un afiș din ianuarie '33 care anunță că el va interpreta Concertul nr. 1 în mi bemol major de Liszt. În luna martie a aceluiași an, îl găsim pe scenă, tot la Ateneu, cu Concertul în mi minor de Chopin.

Zoom out: toate astea se întâmplau într-o Românie care se uita la Franța cu recunoștință, ca la sora mai mare, sora-model. În saloanele cu pretenții ale Bucureștiului se vorbea limba franceză. Engleza nu exista ca instrument cool, America fusese lovită de marea depresie, la est Stalin lăsa milioane de ucraineni să moară de foame, ba chiar să se mănânce între ei, iar în Germania, puterea era acaparată de un tip cu o mustață care azi ni se pare totally lame.

În acest context, Ana Lipatti decide că Dinu trebuie să-și continue studiile pianistice la Paris. O femeie ambițioasă și voluntară simte că România nu-l mai încape pe genialul ei fiu.

Fără să țină cont de de ezitările soțului său, ea își impune voința: familia Lipatti vinde una dintre casele din București și cumpără un apartament în cel de-al VI-lea arondisment al capitalei franceze.

Din 1934 până în vara lui 1939, mama și cei doi fii, Dinu și Valentin, vor locui pe Rue Saint-Romain, la numărul 9.

Povestea nu poate spune totul despre personaje. Nici măcar despre cele principale.

Înscris la Ecole Normale de la Musique, Dinu studiază interpretare cu cel mai mare pianist francez al vremii, Alfred Cortot, iar compoziție cu Nadia Boulanger, pe care o va declara „mamă spirituală”.

E ca și cum un IT-ist român din zilele noastre ar fi fost cooptat în echipa restrânsă a lui Steve Jobs sau o tânără speranță a genului pop ar deprinde minuția organizării unui concert de la Justin Timberlake.

Închipuiți-vă că aveți acces nu doar la cei mai buni profesioniști din domeniul pe care vi l-ați ales, ci că intrați într-un grup în care schimbă idei cei mai buni din toate domeniile. De pildă: la Paris, în salonul unei prințese, micul prinț al pianului îi cunoaște, printre alții, pe Paul Valéry și pe Antoine de Saint-Exupéry.

În timp ce Dinu absoarbe și se lasă absorbit de muzică, determinându-l pe unul dintre profesorii săi, Paul Dukas, să spună că românul este cel mai bun elev al său și că întrevede în el un al doilea Enescu, Valentin ia lecții de artă dramatică și de dicție cu Denis d'Ines, de la Conservatorul parizian:

„El m-a învățat cu răbdare să vorbesc franțuzește ca francezii. Adică să mă descotorosesc de accent, de vibrarea puternică a consoanei r, să frazez cum trebuie, să nu confund vocalele închise cu cele deschise, pe cele lungi cu cele scurte.
M-a învățat apoi să înțeleg în profunzime un text dramatic și să-l joc fără efort aparent. Am muncit mult, cu o plăcere imensă și cu sentimentul de a intra treptat într-o lume mirifică: am fost pe rând Scapin, Sosie, Figaro, Cyrano sau don César de Bazan... Și cred că aș fi devenit un destul de bun «pensionar» al Comediei Franceze, dacă evenimentele din 1939 nu ar fi curmat această primă vocație.”

Anii petrecuți în Franța sunt ani de maximă intensitate pentru cei doi frați. Pentru Dinu, repetiții și concerte, și iar repetiții și oameni de la care nu se mai satură să învețe. Pentru Valentin, cursuri de actorie, zeci și sute de spectacole de teatru și toate filmele en vogue.

În plus, Ana Lipatti îi cumpără fiului cel mare, după majorat, un automobil Matford, variantă europeană a Lincoln-ului american, cu care el își va plimba familia în vacanțe, ajungând la fel de pasionat și perfecționist, la volan, ca atunci când se apleacă asupra claviaturii.

că de n-ar fi

În iulie 1939, familia Lipatti a revenit definitiv în România. Chiar în seara zilei în care au ajuns la București, Dinu a cunoscut-o pe pianista Madeleine Cantacuzino.

„Singura mare iubire din viața lui Dinu”, va scrie Valentin, după mai bine de 50 de ani.

Dannhauer pe numele de fată, Madeleine era măritată la acel moment. A renunțat la toate pentru a fi împreună cu Dinu, căruia i s-a dedicat până la sfârșit, mai întâi ca logodnică, iar apoi, cu doar câteva luni înainte de moartea lui, și ca soție.

Alături de ea a plecat din țară, în 1943, pentru un turneu la Stockholm. Credeau că e o ieșire temporară, dar n-aveau să se mai întoarcă niciodată în România.

Să spunem că, între 1939 și 1943, Dinu susținuse recitaluri nu doar acasă, ci și la Roma, Viena, Berlin, Bratislava și Sofia? Că, la București, era deja considerat cel mai mare pianist al generației sale? Și că aceștia sunt anii în care s-a luptat să ridice casa de la Fundățeanca?

Cum știi care elemente sunt esențiale, și care nu, în viața unui om pe care nu l-ai cunoscut? Poți lăsa ceva pe dinafară? Ai dreptul să alegi tu, un străin, ce ți se pare important?

Aceasta nu este doar povestea lui Dinu Lipatti. Așa a fost la început, când am început să-i ascult înregistrările de pe YouTube și să citesc comentariile de acolo, ale unor oameni de prin toată lumea care, datorită muzicii lui, trăiesc o bucurie entuziastă.

Dar apoi, căutând texte despre viața lui Dinu, l-am descoperit pe Valentin.

Știam vag că el a condus delegația României la Conferința pentru Securitate și Cooperare de la Helsinki (1972-1975), despre care puțin se mai vorbește astăzi, poate pentru că doar țările mici mai invocă deciziile istorice de atunci.

La Helsinki, în 1975, reprezentanții a 35 de state – SUA, URSS, Canada și aproape toate țările europene – semnau un Act care prevedea inviolabilitatea frontierelor. (Înăbușirea Primăverii de la Praga, în august 1968, le era tuturor proaspătă în minte).

Să nu uităm: Conferința se desfășura în plin Război Rece. Cu câțiva ani înainte, pentru a justifica intervenții armate precum cea din Cehoslovacia, liderul sovietic emisese așa-numita doctrină Brejnev, privind „suveranitatea limitată” a țărilor din Pactul de la Varșovia, din care făcea parte și România:

"Când forțele care sunt ostile socialismului încearcă să direcționeze dezvoltarea unei țări socialiste către capitalism, aceasta nu devine numai o problemă a țării în discuție, dar și o problemă și o preocupare comune a tuturor țărilor socialiste."

Trecuseră doar câțiva ani de la publicarea acestor rânduri în Pravda, organul de presă al comuniștilor de la Moscova, și, totuși, Brejnev își punea semnătura pe Actul Final în care cele 35 de state hotărau să-și reglementeze pașnic neînțelegerile, să nu folosească forța și nici măcar să nu se amestece în „afacerile interne” ale altuia.

Iar Valentin, fostul ucenic într-ale actoriei din Parisul interbelic, care apoi, timp de 15 ani (1949-1964), predase la Facultatea de Litere din București cursul de literatură franceză a secolului XVIII (Montesquieu, Voltaire, Diderot, Rousseau...), era cel care negocia aceste valori existențiale în numele României.

„Un diplomat curajos de dincolo de Cortina de Fier i-a făcut pe ruşi să scrâşnească din dinţi... România a luptat mai puternic chiar decât puterile apusene pentru acordul Conferinţei pentru securitate cu privire la notificarea prealabilă a manevrelor militare la 150 de mile depărtare de orice frontieră europeană.
Statele Unite nu erau deosebit de interesate în legătură cu această problemă, posedând metode de detecţie prin satelit pentru supravegherea mişcărilor militare. Pentru români însă, acest lucru era cel puţin o formă de protecţie împotriva unei «a doua Pragă» din partea aliatului sovietic”, scria un ziarist american într-o ediție din iunie 1975 a cotidianului „Los Angeles Times”.

Cum a fost posibil ca un fiu de moșier – care încălca din start regula comunistă a „originii sănătoase” – să ajungă la acest nivel de reprezentare?

N-o să ne înțelegem niciodată pe noi înșine, ca societate, și nici n-o să avem vreun „proiect de țară” credibil în absența unei dezbateri oficiale despre comunism și urmările sale.

Tot ce trăim azi își are rădăcina în acei ani. Totul s-a răsturnat pentru România în 1945, iar schimbarea a fost atât de amplă, și de neașteptată, încât e dificil de afirmat că românii de azi mai seamănă cu aceia care au făcut războiul.

Ce-i lipsise lui Valentin înainte de instaurarea comunismului? Am fi tentați să zicem că nimic. Banii – nu, educația – nu, statutul social – nu, călătoriile – nu. Și așa mai departe.

Poate provocarea? Acea șansă pe care un spirit conștient de forța sa lăuntrică o caută încă din adolescență?

Următorul fragment e o probă că nu știi niciodată ce e în sufletul altui om:

“În toamna lui 1947 am cerut să intru și am fost primit în Partidul Comunist Român, iar în februarie 1948 am devenit membru al Partidului Muncitoresc Român. (...) Am primit diferite sarcini de răspundere, care au continuat și cu venirea mea la Universitate în toamna lui 1948, când, ca membru al biroului organizației de partid a Universității, am fost ales președinte al sindicatului universitar. (...)
Anii 1948-1949 au fost pentru mine ani de o imensă fericire, care rezulta din energia și plăcerea cu care munceam pentru o rânduială nouă a societății românești și în care entuziasmul nu era de comandă. Dintr-o dată, viața mea căpăta un sens, avea o perspectivă.
Venit din vechea societate în care-mi trăisem adolescența și copilăria, intram deodată într-o altă lume, căreia eram dispus să mă dăruiesc total. Fusesem primit fără rezerve în partid și mi se dăduse o muncă politică destul de grea. O asemenea tensiune interioară, generatoare de elan și de plăcere, nu aveam să mai regăsesc decât în timpul Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa, prin anii '70.”

nu s-ar povesti

Dinu Lipatti s-a stabilit în 1944 în Elveția, împreună cu Madeleine. A predat până în 1949 la clasa de virtuozitate a Conservatorului din Geneva. În 1947 a fost diagnosticat cu o formă de leucemie denumită boala lui Hodgkin.

Ultimul recital (foto) l-a susținut în septembrie 1950, la Besançon (Franța).

I s-a făcut rău pe scenă, s-a ridicat de la pian și a ieșit din sală. Niciun spectator nu a plecat. Dinu s-a întors după câteva zeci de minute și a mai interpretat bucata lui Bach denumită „Jesus bleibt meine freude” („Iisus rămâne bucuria mea”), aceeași piesă pe care o cântase la 5 ani, în primul său recital public.

Da capo al fine, ca o buclă infinită a vieții sale, ca o ieșire din timp. A murit în 2 decembrie 1950.

Theodor Lipatti a murit în 1947, de hemoragie cerebrală. Avea 75 de ani.

Ana Lipatti a reușit să plece în Elveția în septembrie 1950, deci l-a mai prins pe Dinu în viață aproape trei luni. El o chemase printr-o scrisoare trimisă în 1949, cerându-i să aibă mijloace financiare pentru a se întreține timp de câteva luni.

Socrul de atunci al lui Valentin, academicianul Mihai Ralea, o ajutase să-și facă formele de plecare, însă fusese arestată în vama Curtici. Din documentele Securității reiese că ar fi încercat să scoată din țară bijuterii de argint; Valentin scrie în memoriile sale că era vorba doar despre niște lingurițe de argint.

Ana Lipatti a rămas pentru totdeauna în Elveția, locuind într-o suburbie a Genevei, Chêne-Bourg, lângă cimitirul unde fusese înmormântat Dinu și unde avea să fie îngropată și ea. A murit în 1973, la 86 de ani.

Valentin Lipatti a intrat în diplomație în 1964, iar în 1965 a fost numit delegat permanent al României la UNESCO. S-a întors, deci, la Paris, unde a locuit până în 1971.

După anii în care a fost negociator-șef al țării noastre la Conferința de la Helsinki (1972-1975), a fost ales membru și apoi vicepreședinte al Comitetului Executiv al UNESCO (1976-1980). În 1978, potrivit memoriilor sale, a fost numit șeful Direcției Cultură și Presă din Ministerul Afacerilor Externe.

În cartea „Orizonturi roșii”, publicată în Occident după ce a defectat, controversatul general Ion Mihai Pacepa susține că Valentin Lipatti ar fi fost adjunctul șefului Serviciului „D” (Dezinformare) al Securității, având numele de cod Valentin Leonte.

Valentin Lipatti dă o replică acestei acuzații în cartea sa de amintiri publicată în 1993, intitulată „Strada Povernei 23” (din care am folosit toate citatele mari prezente în acest text):

„Unii amatori de senzațional – suflete oțărâte sau guguștiuci gata să ponegrească pe oricine și orice – preiau cu nesaț și neghiobie calomniile lui Pacepa și încearcă să le prezinte drept adevăruri. Este probabil greu de iertat unui fiu de moșier de a fi rămas fidel ideilor de stânga, într-o vreme în care oportunismul a devenit parcă legea tutelară a multora dintre noi.”

Valentin s-a îmbolnăvit în anii '70 de scleroză în plăci. Boala s-a agravat după 1990 și a făcut ca ultimii ani să și-i petreacă în cărucior cu rotile. A murit în 1999, la 76 de ani.

Acest articol n-ar fi fost scris, probabil, dacă nu exista această înregistrare:

„Băiețandrul acesta ciudat, cu un fizic nu foarte atrăgător și cu un comportament lipsit de expansivitate cuceritoare, era cu totul altcineva când se așeza la pian.
Grav, serios, transcendental, muzica îl mistuia cu o pasiune unică și ireversibilă; adolescentul devenea frumos, înalt, puternic, sublim... Rareori mi-a fost dat să văd o transfigurare atât de puternică.” (Valentin despre Dinu)

Cel-de-sus varsă darul său peste cei neputincioși; se vede că așa place sfinției-sale – spune un personaj dintr-un basm de Creangă.

+++

*** Acest text a fost publicat pentru prima dată în 19 martie 2017, la centenarul nașterii lui Dinu Lipatti.