“Putem fi un partid de peste 30%, cel mai mare partid din România”, spunea săptămâna trecută preşedintele PNL, Crin Antonescu, încurajându-şi colegii şi pe sine însuşi. “PNL ar putea dispărea din Parlament”, declara Viorel Hrebenciuc după vreo două zile, referindu-se la eventualitatea modificării Legii electorale în sensul trecerii la uninominalul “pur”.

Între aceste “extreme”, unde se află cel mai vechi partid românesc? Ce îl ameninţă şi ce îl constrânge? Cum a ajuns în situaţia paradoxală de a fi la mâna adversarilor după ce, în noiembrie 2009, a obţinut cel mai mare număr de voturi din istoria sa postcomunistă?

UN ŞANTAJ NUMIT DORINŢĂ. Când, la 1 aprilie 2007, premierul Tăriceanu îi scotea din Guvern pe miniştrii PD, ca răspuns la presiunile preşedintelui Băsescu privind fuziunea celor două partide de dreapta, liberalii nu puteau să bănuiască (şi nici astăzi par că nu înţeleg) cât de mult avea să le influenţeze acea decizie alianţele parlamentare şi electorale. Din acel moment, PNL a devenit dependent de PSD – partidul care, din punct de vedere doctrinar şi istoric, ar trebui să-i fie principalul rival.

Sunt de reamintit două momente ale acestei dependenţe:
1) respingerea, în octombrie 2007, datorită (sau din cauza) câtorva pesedişti fideli lui Ion Iliescu, a unei moţiuni de cenzură care, teoretic, avea toate şansele să răstoarne Cabinetul liberal;
2) adoptarea, în 2008, a actualei Legi electorale, care, prin compensare naţională, le permite să devină parlamentari şi unor candidaţi clasaţi pe locurile 2 şi 3 în propriile colegii uninominale. În acest al doilea caz, PNL a beneficiat de susţinerea PSD în comisiile de specialitate în care s-a negociat Legea.

Dacă la alegerile generale din 2008 am fi avut un sistem uninominal de tip majoritar – în care devine parlamentar fie câştigătorul din primul tur, fie cel ce-şi adjudecă “finala” din turul doi -, PNL n-ar fi obţinut decât circa o treime dintre fotoliile pe care le deţine astăzi.

Prima concluzie: surprinzătoarea (pentru mulţi) hotărâre a lui Crin Antonescu de a-l susţine cu toată puterea pe Mircea Geoană în turul doi al alegerilor prezidenţiale, hotărâre anunţată înaintea presupuselor negocieri şi la mai puţin de 24 de ore după încheierea turului întâi, nu poate fi judecată fără a se ţine cont de cele două momente descrise mai sus. Şi asta pentru că, în fapt, nu mai era nevoie de nici o negociere: liberalii le erau datori vânduţi pesediştilor.

GEOANĂ, DRAGOSTEA MEA. Pentru a analiza situaţia în care se află PNL, trebuie să insistăm asupra alegerilor de la finele lui 2009. Crin Antonescu a strâns 1.945.831 de voturi, cu peste 650.000 mai mult decât adunase PNL la scrutinul parlamentar din 2008 (1.291.029 la Senat).

Mulţi sociologi şi comentatori politici s-au întrebat dacă sutele de mii de alegători pe care preşedintele PNL a reuşit să-i dizloce din marea masă a nehotărâţilor vor rămâne, datorită lui, alături de partidul galben-albastru şi după “înrolarea” sa în campania lui Mircea Geoană, şi după încăpăţânarea sa ulterioară de a nu intra la guvernare.

Răspunsul sigur nu poate fi aflat până la viitoarele alegeri naţionale, însă există semnale că acest efect magnetic, mult-dorit de liberali, nu a avut loc. O primă dovadă o constituie faptul că (numai) 67% dintre cei care optaseră pentru Antonescu în 22 noiembrie au pus ştampila pe Geoană după două săptămâni.

Al doilea semnal se găseşte în două studii efectuate de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie (IRES) la câteva zile după finala din 6 decembrie. Astfel, doar 10% dintre intervievaţi spuneau că, dintre prezidenţiabili, Antonescu a avut programul cel mai bun, iar 11% considerau că el s-a referit cel mai bine la situaţia lor. Pe de altă parte, 22% îl indicau pe preşedintele PNL la o întrebare deschisă privindu-l pe “cel mai potrivit să fie premier”.

Aşa stând lucrurile, iată a doua concluzie: după alegerile prezidenţiale, PNL a revenit, foarte probabil, la bazinul său electoral de maximum 15%, cu atât mai mult cu cât jumătate dintre simpatizanţii lui Antonescu fac o separaţie netă între el şi formaţiunea pe care o conduce.

PNL, de Raul Stef

ÎNAPOI ÎN VIITOR. Ţinând seama de primele două concluzii, putem formula miezul problemei: dacă PNL va continua să se bizuie pe un alt partid, cât de mare este riscul să ajungă în zona pragului electoral?

Mai întâi, să recapitulăm: din perspectiva jocului de forţe, PNL este totalmente la mâna PSD. Antonescu a insistat şi a reuşit să-şi păstreze PDL ca duşman, iar Băsescu insistă (şi ar putea reuşi) să modifice Legea electorală pentru a impune uninominalul majoritar, ceea ce ar duce la un sistem bipolar (cu două partide foarte mari).

Este de menţionat aici că PSD i-a salvat pe liberali nu numai în 2008, la negocierea Legii cu pricina, ci şi ulterior, în 2009, când portocaliii au repus pe tapet chestiunea unui “joc în doi”. O spune principalul promotor al bipolarizării, Valeriu Stoica, într-un interviu pentru Hotnews: “Când s-a format Guvernul PDL-PSD, acesta a fost un punct important – să modificăm legea electorală, să adoptăm un sistem electoral majoritar, într-un singur tur sau în două tururi de scrutin. Şi mai spun ceva: PDL a prezentat un proiect de modificare a legii, a fost discutat atunci în Consiliul Coaliţiei, prin primăvara lui 2009, şi PSD a refuzat. De ce a refuzat? Nu de grija sistemului politic din România, ci pentru că voia să păstreze PNL ca instrument de manevră politică în perioada care a urmat. Şi a făcut-o.”

Dar “bunăvoinţa” PSD nu reprezintă cel mai serios factor de risc pentru liberali. Marea lor problemă este că sunt un partid de “bronz”, de locul 3, nu doar când se face totalul la nivel naţional, ci, mai grav, în peste trei sferturi din judeţe, luate fiecare în parte. Simplu spus, PNL nu are nici un fief sigur. Ceea ce, în cazul trecerii la uninominalul majoritar, înseamnă pur şi simplu sinucidere.

La alegerile locale din vara lui 2008, PNL s-a ales cu 5 preşedinţi de Consiliu Judeţean (Bihor, Braşov, Călăraşi, Giurgiu şi Hunedoara), cele mai mari oraşe cu primar liberal fiind Oradea şi Bacău. Edificator pentru fragilitatea PNL în cazul unui posibil unominal majoritar este că la votul (pe liste) pentru consiliile locale a adunat 21%, însă ponderea primarilor liberali din totalul naţional a fost de numai 11%.

După numai câteva luni, la alegerile generale, liberalii n-au mai câştigat, procentual, decât în trei judeţe – Bihor, Călăraşi şi Sălaj, însă mai relevant este că au ieşit pe locul 3, la număr de voturi, în nu mai puţin de 30 de judeţe. Iar acum, la prezidenţiale, Antonescu, în ciuda scorului neaşteptat de bun, nu a luat “aurul” în niciuna dintre cele 43 de circumscripţii.

Concis: dacă PDL şi PSD îşi “dau mâna peste ţară” şi votează legea “câştigătorul ia totul”, atunci PNL va fi marginalizat, aşa cum avertiza Tăriceanu, şi ar putea călca pe urmele tot mai puţin vizibile ale ţărăniştilor. Crin Antonescu e de altă părere: “PNL nu este în pericolul de a nu intra în Parlament în niciun fel de variantă a legii şi nici nu este interesat să facă vreo alianţă cu vreunul din cele două partide”.

A treia concluzie: ca orice eliberare de o dependenţă, şi aceasta începe cu faza de negare. Însă dacă vor să preîntâmpine pericolul major al unor alegeri uninominale în care, precum liderul lor, ar fi condamnaţi să asiste la balotaj din postura de eliminaţi, liberalii au la îndemână două măsuri imperative.

Prima este intrarea la guvernare, care, pe termen scurt, le-ar oferi posibilitatea de a se proteja şi, eventual, de a se întări în acele colegii uninominale de unde le provin actualii deputaţi şi senatori. A doua măsură, cu efecte strategice pe termen mai lung, ar fi mâna întinsă unor personalităţi, atât din Capitală, cât şi din teritoriu, care să îmbunătăţească firavul şi cenuşiul “activ” de partid, incapabil să rezoneze cu electoratul educat şi cu tinerii din marile oraşe.

*

Foto: Raul Ştef