Andrei Pleşu, în “Adevărul” de azi:

Acum, “deontologic” e să fii echidistant. Gazetarul e musai să fie imparţial, să nu se coloreze politic, să nu fie înregimentat. Cum devii părtinitor, devii “nedeontologic”. Dar există, pe scena presei noastre, gazetari cu adevărat nepărtinitori? Luat repede, eu unul nu ştiu să dau nici un nume. (…) N-am cunoştinţă de existenţa acestei specii. Şi atunci de ce a trebuit să plece Traian Ungureanu de la Cotidianul?  Pentru că era părtinitor? Nu, s-a spus, ci pentru că a intrat în politică. (…)
Criteriile mele sunt altele. Eu cer (doar) două lucruri de la un gazetar: 1. să se adreseze inteligenţei mele (nu maţelor, nu nevricalelor, nu idiosincraziilor mele), şi 2. să scrie bine. Admit că Traian Ungureanu, prin tenacitatea exaltată a opţiunii sale, reuşea, adesea, să-mi istovească inteligenţa. Inteligenţa nu e scutită de obnubilări temporare, care se exprimă, de regulă, prin previzibilitatea discursului. Dar la capitolul “scris”, Traian Ungureanu nu m-a dezamăgit niciodată. În ce mă priveşte, nu m-aş dispensa atât de uşor de un asemenea gazetar. (Comentariul se intitulează “Echidistanţă şi angajare” şi îl găsiţi integral aici).

Cristian Tudor Popescu, în “Gândul” de azi:

Un gurnalist consideră că a fi jurnalist înseamnă să faci propagandă pentru un partid în paginile unui ziar, să iei bani de la zisul partid pentru asta, să apari în pliantele electorale ale unei asfaltiste cu ciocul mic, să vânezi o funcţie de ambasador şi, dacă nu-ţi iese, să te mulţumeşti cu una de europarlamentar, coleg cu Elena Băsescu. (…)
În faţa gurnalistului, mă simt dezarmat, ca în faţa celor mai vioi dintre cretineţi. La orice argument raţional pe care i-l aduci, el ţipă că eşti vândut PSD-ului sau liberalilor. Nici măcar la bun simţ nu poţi să faci apel, fiindcă gurnalistul are tot atâta cât angajatorii săi politici. Prin urmare, zic şi eu, către dumneavoastră, cititorii cu cap ai Gândului: presa este considerată a patra putere în stat. Dacă este aşa, atunci se supune principiului separării puterilor în stat. Pe baza acestui principiu, presa a criticat întotdeauna dur amestecul politicului în Justiţie, al oamenilor de afaceri în politic şi invers, scurtcircuitarea Parlamentului de către Guvern, a Guvernului de către Preşedinte. Inclusiv gurnaliştii au făcut-o de nenumărate ori. Şi atunci, cum să susţii corectitudinea existenţei unei corcituri gazetar-politician? (Editorialul “Cretineţi şi gurnalişti” poate fi citit aici).

Comentarii? Da. Sunt de aceeaşi părere cu editorialistul de la “Gândul”. Aşa cum am mai scris pe blog, continui să cred că, dacă selecţia tinerilor care intră în redacţii este făcută corect şi dur, aplicând principii verificate, jurnalişti vor deveni doar aceia care au un ceva special, un soi de fanatism temperat al dreptăţii (şi folosesc intenţionat acest oximoron), o atracţie către centrul cercului realităţii, de unde se pot roti astfel încât să fie mereu cu faţa către punctele centrifuge de pe frontiera socialului. Bineînţeles că nu există obiectivitate pură, aşa cum nu există imparţialitate perfectă. Dar, dacă e cultivată cu ştiinţă şi îngrijită cu răbdare, din sămânţa centripetă a jurnalismului poate creşte un arbore sănătos.

Nu pot fi de acord că e destul ca un gazetar să se adreseze inteligenţei şi să scrie bine, cum s-ar mulţumi domnul Pleşu. Nici măcar dacă scrie doar articole de opinie. Mai e nevoie de cel puţin un ingredient: buna-credinţă. Să nu existe un alt scop al producţiilor sale jurnalistice în afara celui de a-şi informa sau, în funcţie de specializare, de a-şi pune la gândit cititorii. Să poată concura “cine nu clipeşte” cu cel din oglindă. Şi să câştige.