De mult n-am mai văzut ceva atât de frumos. O oră de secvenţe filmate de Brâncuşi între 1923 şi 1939, în atelierul său din Paris, în Anglia şi în România, mai ales la Târgu Jiu.

O lecţie despre lumină şi despre folosirea luminii, simplitate şi răsfăţ, prieteni, muncă grea şi joacă. Totul, în liniştea filmului mut.

Brâncuşi ne arată cum să-i privim lucrările:

“Pasărea măiastră” e aşezată în aşa fel, încât absoarbe lumina şi devine singura lumină;

“Nou-născutul” e legănat pentru a i se observa fragilitatea şi felul cum oglindeşte lumea;

“Peştele” e rotit pe un suport pentru a străbate şi a fi străbătut de o rază − lumina ca mişcare;

“Leda” ni se înfăţişează ca reflexie, ca direcţie a luminii ori ca traiectorie urmăritoare.

Aş paria că Brâncuşi era pasionat de teoria relativităţii şi încerca să o aplice: curbarea luminii şi atracţia ei de către masele mari de materie.

*

Femei care îl vizitează şi care se suie pe rocile albe din atelier să danseze şi să se alinte. Florence Meyer (sora mai mare a celei care avea să fie Katharine Graham – proprietara ziarului Washington Post), cu superbele ei picioare de dansatoare, pozează în costum de baie lângă o bucată de Coloană Infinită, răsfăţându-se.

Apoi, trei femei surâzătoare într-un compartiment de tren care străbate Anglia. Bărbatul e în spatele camerei.

*

Brâncuşi, mereu cu o ţigară în colţul gurii în timp ce lucrează. Femeile fumează şi ele, cu gesturi fireşti. Şi gândul te duce, imediat, la fanatismele prezentului, la fumătorul devenit paria. Ne-am pierdut o bucăţică de omenie.

*

Lumina din curtea atelierului, lumina de pe cerul Parisului la artificii, lumina de pe chipul unei femei care hrăneşte lebede, lumina din curtea unde o căţea îşi hrăneşte puii, lumina care zboară cu o pasăre captivă.

*

Prietenie: Brâncuşi, Marcel Duchamp, Ezra Pound şi două femei, sărbătorind inaugurarea şemineului din atelier. Lumină caldă, penumbră, se ciocnesc pahare fără picior, probabil vin roşu, totul e cald, totul e acolo.

*

Brâncuşi în salopetă de lucru, ţăranul care transformă piatra, care bate, ciopleşte, taie, modelează, şlefuieşte. Suntem la el acasă, ca într-o curte de la ţară, şi el meştereşte. Barba albă cu mustaţă încă neagră; copilărie, bunici, rosturi.

*

Târgu Jiu, 1938. Un orăşel cu străzi de pământ unde toată lumea e îmbrăcată curat: ţăranii sunt ţărani şi “domnii” sunt domni. Ii şi iţari, rochii şi pălării, nimic ostentativ.

Ba da: străjerii lui Carol al II-lea, în uniforme de sărbătoare aproape identice cu ale noastre, pionierii anilor ’70-’80. Aceleaşi cămăşi albe, cravate cu nod, băşti şi fuste plisate, plus mişcările sincronizate în faţa oficialităţilor, demonstraţii ale absurdului.

Dictaturile se moştenesc.

*

Sentimentul de lipsă de la Masa Tăcerii, albul strălucitor al Porţii Sărutului, singurătatea sacrificiului la Coloana fără de Sfârşit.

*

O privire cum n-am mai văzut la nimeni altcineva:

Acesta e filmul:

*

Potrivit site-ului amazon.com, aceste 60 de minute reprezintă toate secvenţele filmate care au rămas de la Brâncuşi.