Nu ştiu nimic. Jurnal de la Athos (a doua zi)

Marţi, 12 august 2008

Să te trezeşti la 3 noaptea e un chin. Mă culcasem pe la 10 şi, când am auzit toaca, tot mai aproape, tot mai des, tot mai insistent, apoi clopotul, răscolitor, mi s-a făcut ruşine. Voisem să mai dorm, să mai rămân în pat, să mă lupt cu bătaia din urechi până se stinge.
Dar m-am dus.

*

În biserică sunt aprinse doar candele, la principalele icoane, şi un singur bec, în strană, deasupra subţiraticei măsuţe de unde se citeşte. E un întuneric domolit, cuminţit şi dominat doar de vocea călugărului sau de cea a preotului, din altar. Se face priveghere, iar călugării se roagă pentru noi toţi. Sute de milioane de oameni care dorm sunt ţinuţi în viaţă de rugăciunile monahilor, care nu dorm. Aşa simt.

Abia acum încep să înţeleg. Ne-am trezi noi, oamenii lumii, în fiecare noapte, când e somnul mai dulce, să ne rugăm pentru semenii noştri? Să-i ţină Dumnezeu şi să-i ducă pe calea cea bună? Cât de des înălţăm slavă Preasfintei Fecioare? Nu ne-am ridica din pat noapte de noapte nici pentru o petrecere, darmite ca să priveghem, să ne rugăm, să batem mătănii…

Iar ce mă cutremură mai mult e că se vede că ei nu o fac din vârful buzelor. Citesc din cărţile lor sfinte cu toată însufleţirea, cântă din toată inima imnuri de slavă, nu le e somn, sau nu lasă să se vadă, nu e doar o formalitate, e un ritual trăit, o bucurie, o participare totală.

Iar eu abia aştept să mă mai aşez, să pot pune puţin capul pe braţ, să-mi fie mai uşor. Căci după priveghere urmează liturghia, unde vine toată suflarea obştii (mai puţin cei de la bucătărie, cred). Şi uite-aşa se face 7 şi jumătate şi nu vreau decât să dorm.
Dar mai întâi e masa de dimineaţă.

*

Peştera Sfântului Atanasie e săpată într-un perete de stâncă vertical, care străjuieşte un mic golf cu apă verde-albăstruie, aşa cum nu credeam că poate să fie marea. Turcoaz închis, bleumarin de smarald, verde azuriu.

Se coboară pe zeci de trepte abrupte până pe la jumătatea peretelui. În faţa peşterii sunt construite mici clădiri din lemn, probabil şi un paraclis printre ele, dar închise. În grotă e, totuşi, o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul – suficient pentru pelerinii care vor să se închine.

În inima muntelui, privind, când şi când, nesfârşitul mării, se nevoia un om. Împrejur, numai piatră şi vegetaţie neprietenoasă, prăpastie şi preaînalt.

*

“Cel ce vrea să conducă oameni trebuie, mai întâi, să se conducă pe sine”, mi-a spus părintele I., duhovnicul schitului Prodromu. E foarte scund, trecut de 80 de ani, cu sprâncene stufoase şi barbă albă-albă. Are o căutătură înfricoşătoare – mă temeam aseară, luni, să deschid gura; brusc, nu mai ştiam ce să-l întreb, nu mai voiam nimic, doar să-mi spună el ceva, fără să mă mai chinuiesc.

Mi-era ciudă pe mine, mi se blocase mintea, toate problemele mele îmi păreau ridicole să i le explic. M-a lăsat să-l însoţesc într-o plimbare până la zidul dinspre mare şi tăceam stingher secunde întregi. Respira greu, mai degrabă hârâia, şi mă simţeam un străin care nu ştie nimic şi nici n-are cum să întrebe.

M-am eliberat când a intrat în vorbă cu monahii care îngrijeau grădina – am îngenuncheat să mă binecuvânteze cu gândul că discuţia lor despre recolta de ceapă e mai importantă, măcar are un rost.

*

După-amiază, ne-a îngăduit să ne primească un pustnic, părintele P.. Grec.
Trăieşte în aşa-numita pustie a Viglei, între schitul Prodromu şi mare. Pustia e, de fapt, un hăţiş verde tipic grecesc, pe care nu-l poţi străbate fără să fii sfâşiat de crengi şi de spini, un păienjeniş de arbori pitici şi agresivi. Nici la părintele P. nu poţi ajunge decât dacă ştii cărările.

*

Prima parte a jurnalului poate fi citită aici. Partea a treia, aici.