Mărturisesc că scriu aceste rânduri cu gândul la prietenii mei din străinătate (doar ei ştiu cu adevărat semnificaţia şi greutatea acestui cuvânt). La ei m-am gândit aseară, după spectacolul de muzică arhaică românească al lui Grigore Leşe, un strigăt disperat după tradiţia care piere şi după românii uitaţi dincolo de actualele frontiere.

Incantaţiile sacre ale celor şapte fărşeroţi (aromâni dobrogeni originari din Albania), o sfâşietoare doină bucovineană despre femeia care-şi aşteaptă bărbatul plecat la război, se trezeşte în toiul nopţii şi vede înspăimântată umbre în raza lunii – iar cântecul se termină fără să afli ce-a fost, apoi dansul contemporan şi fâşia aceea de pânză albă pe care o tânără tot vrea să păşească, dar e mereu cu o secundă în urmă şi sfârşeşte răstignită cu lumânări arzânde pe braţe, şi, în cele din urmă, horile cântate de trio-ul format din Doina Lavric (o voce-revelaţie), Zamfira Mureşan şi Grigore Leşe, toate sunt tresăririle finale ale unei autenticităţi muribunde.

Un zid care cade întârziat după ce cutremurul s-a oprit de mult, o mână care mai iese, coborând, din fântână. Autenticitatea românească.

Cel mai original segment al spectacolului intitulat “Drumul” a fost recitalul fărşeroţilor din satul Cogealac (judeţul Constanţa) – şapte bătrâni adevăraţi şi simpli, care cântau cu mătăniile în mâini şi-şi ridicau pălăriile la aplauze, singurii care mai păstrează tradiţia aşa-numitului căntic di padi, o melodie polifonică interpretată şezând.

“Pentru a o cânta este neapărată nevoie de doi interpreţi: primul solist începe melodia, iar al doilea intră la mijlocul versului al doilea. Ambii termină versul al treilea, la unele versiuni, următorul vers fiind cântat doar de solistul doi. În acest timp, grupul de backing vocals, compus din 3-7 persoane, ţine isonul” (fragment din caietul de sală).

http://www.youtube.com/v/IlL0tXkjVkc&hl=en&fs=1

http://www.youtube.com/v/BwkqyeoDtEg&hl=en&fs=1

Cam atât despre conţinut. În ceea ce priveşte forma spectacolului, s-a dovedit din nou că artiştii români n-au priceput nici după aproape 20 de ani de economie concurenţială că au nevoie de un producător şi de un regizor, că decorul şi luminile întregesc atmosfera dorită şi că pentru toate acestea trebuie să existe profesionişti cu studii în domeniu. E inadmisibil ca organizarea să rămână la nivelul anilor ’80, fără nici un mister, fără surprize pregătite publicului, fără interactivitate plănuită, cu aceiaşi băieţi în blugi care mută microfoanele între momentele artistice, cu o scenă goală-goală, care nu transmitea autenticul, ci lipsa de idei şi, cel mai grav, cu lumini roşii, verzi sau albastre îndreptate spre public, fără nici o noimă, afectând grav acel sentiment de comuniune şi introspecţie pe care îl transmitea muzica.

Bis-urile lui Grigore Leşe, cântate împreună cu o sală timidă, au refăcut emoţia generală pe care şi-o doreau toţi spectatorii. “Hai, mândruţo-n deal la vie/ Să culegem măr-gutuie/ Să tăiem un măr în două/ Să-mpărţim dragostea nouă/ Să tăiem un măr în zece/ Să-mpărţim dragostea vece”.

Şi un cântec pe care nu-l ştiam, dar care dă clasă multor cărţi de filosofie: “Nu-i lumină nicări/ Or murit tăţi oaminii./ Numa’ la mândruţa me’/ Arde lampa ca ş-o ste’./ Ş-atâta m-oi duce-n noapte/ Până m-oi ‘tâlni cu moarte’.”

Ascultaţi-l şi dumneavoastră: