Dacă există un om pentru care vreau să acord prezumţia de încredere noului guvern, acesta este Emil Boc. În ciuda compromisurilor financiare pe care le-a făcut la Cluj şi a celor politice comise la Bucureşti, el nu a uitat un lucru esenţial pentru cineva care a ales drumul puterii: să aplece urechea.

Emil Boc a învăţat foarte bine că, oricât de sus ai ajunge, trebuie să mai laşi măcar o ancoră în lumea de unde ai plecat. Şi, din fericire pentru el, are destule: părinţii i-au rămas, modeşti, într-un sat adăpostit de Apuseni, de locuit, continuă să locuiască la bloc (prima dată am scris “blog”…:) ), iar stilul său ardelenesc l-a împins să supervizeze, în stradă, unele lucrări de infrastructură de la Cluj.

Şi, chiar dacă Emil Boc de după 2004 – după cum mi-au povestit mai mulţi jurnalişti acreditaţi la Primărie – nu mai este acelaşi cu afabilul şi jovialul deputat din mandatul 2000-2004, el păstrează, l-am văzut şi astăzi în Parlament, acea doză de normalitate care-l diferenţiază net de hienele şi şacalii din subordinea sa viitoare.

Nu e mafiot, cu siguranţă. Nu e nici un radical al principiilor, dimpotrivă. Însă nu cred că poate fi catalogat în funcţie de loialitatea faţă de Traian Băsescu şi mai cred că ambiţia lui de om plecat de foarte jos, precum şi sârguinţa cu care a urcat treptele politicii pot fi marile sale atuuri. Cu o condiţie: să nu se scuture iritat când oamenii normali din jurul său îl vor trage de mânecă.