Am transformat în substantiv comun numele unui celebru personaj creat de Woody Allen. Zelig, pentru cei care n-au văzut filmul omonim, este un cameleon uman. Îşi doreşte atât de mult să fie pe placul celorlalţi, să se integreze, să fie iubit, încât se metamorfozează în preajma oricui, preluându-i înfăţişarea şi imitându-i gesturile. Alături de un negru i se colorează faţa, lângă un chinez i se lungesc ochii, cu graşii se umflă, iar când e împreună cu un psihiatru îi adoptă limbajul şi tehnica de interogare.

Zelig e omul fără conţinut, care se mulează şi se adaptează mediului pentru că nu are nimic original să le propună semenilor săi.

Aşa şi naţionala noastră. De unde vine personalitatea unei echipe, a unei organizaţii, în general? De la lider. Când el n-are o cale proprie, o metodă prin care acea structură să se impună, inevitabil va apărea mimetismul.

Să le luăm la rând? Cu Franţa, la Europene, am jucat şters, incapabili să profităm de lipsa lor de imaginaţie, însă cu Italia am fost pragmatici şi ne-am luptat de la egal la egal. Cu Lituania, la Cluj, când ei ne-au invitat să atacăm, n-am stat pe gânduri şi, ca atare, ne-au executat de trei ori. Cu feroezii ne-am prins repede că e rost de-o ciobăneală şi-am transpus-o în fapte, cu sârbii am vrut să fim atletici, să le facem faţă, iar aseară, în Austria, le-am demonstrat că, dacă ei habar n-au, noi putem să fim şi proşti. Pe deasupra.

Peste tot am reprodus involuntar stilul adversarului şi am căzut în capcana lui, dacă ne era inferior. Excepţia a constituit-o meciul cu Olanda de la Euro, când diferenţa de valoare a fost atât de netă, încât nu mai aveam cum să-i imităm.

Zelig a ajuns om normal, cu propriile alegeri conştiente, doar după ce s-a ivit cineva care să aibă răbdare, să-l ia aşa cum e şi, treptat, să-l ajute să se descopere şi să se definească. Iubindu-l.