Concursul Eurovision mi-a dat un capăt de fir pentru o dezbatere privind muzica românească şi interacţiunea ei cu mass-media. De ce nu apar continuu personalităţi care să devină cunoscute marelui public? Există o “pânză freatică” a muzicii româneşti? Dacă nu, de ce? Dacă da, de ce nu este captată şi scoasă la suprafaţă?

De ce nu avem măcar două-trei vedete pop de anvergură europeană, care să anime sau chiar să elimine lâncezeala? Cum să ieşi în lume cu hituri când, la noi, cei mai de succes sunt Loredana şi Bănică? De ce nu răsare nici o trupă rock proaspătă, nonconformistă, dar şi talentată, ca să nu mai fim nevoiţi să ne raportăm tot la Phoenix, Iris şi, eventual, Vama Veche? Cum se face că, în acest domeniu, basarabenii au stofă internaţională şi continuă să producă surprize? De ce România nu are pe nimeni comparabil cu O-zone, Zdob şi Zdub, Pavel Stratan sau Alexandrina Hristov?

De ce noii cântăreţi de muzică populară nu au nici pe departe anvergura celor afirmaţi până în 1989? De ce, când vorbim despre folclor, ne gândim tot la Maria Ciobanu, Gheorghe Zamfir, Irina Loghin sau Sofia Vicoveanca? De ce Tudor Gheorghe nu are nici un epigon? De ce valorile din zona clasică, indiferent dacă sunt solişti de operă sau virtuozi ai vreunui instrument, rămân cunoscute doar unor cercuri de cunoscători? De ce nici un compozitor de muzică simfonică nu e suficient de original pentru a da tonul unei competiţii a contemporanilor?

Trecând la mass-media, nu vi se pare că, dacă am căuta şi am şti să facem publicitate unor asemenea valori veritabile, tabloidele noastre n-ar mai fi silite să inventeze “celebrităţi” din periferia celor duşi cu capul? Ar avea şi ele, ca orice făbricuţă de iluzii, materie primă pentru subiecte “glamoroase” şi ar renunţa să mai scrie despre defecţi şi târfe. Cine e vinovat când nebunii preiau puterea într-un ospiciu? Nu persoanele responsabile?

Foto: Lucian Stănescu