A murit cel mai curajos şi mai optimist dintre oamenii pe care îi cunosc.

Nu ne-am întâlnit niciodată, dar am petrecut atâtea ore povestind, încât îndrăznesc să spun că îl cunosc. El nu e trecut, el e omul cu care vorbesc despre toate.

Am vorbit despre familie şi copii, despre putere şi slăbiciune, despre pasiunea cu care mergi la muncă şi despre dragostea pentru oamenii pe care-i conduci vremelnic. A avut încredere în mine, fără să mă fi văzut vreodată, să-mi povestească şi despre viaţa lui, dar şi despre moartea cu care s-a luptat în aceşti ani.

Era în toamna lui 2010 şi atunci credeam că voi putea scrie despre victoria lui. Era sănătos, boala dispăruse şi el se putea bucura în fiecare clipă de băieţelul lui nou-născut şi de soţia sa cea luminoasă şi răbdătoare.

Iartă-mă, Daniel, că n-am scris atunci, repede. Că am amânat, speriat că povestea nu ar fi ieşit pe măsura încrederii tale în viaţă şi a extraordinarei mobilizări prin care mii de români fuseseră alături de tine.

Poate, dacă aş fi scris, acele cuvinte ar fi schimbat ceva. Poate ar fi modificat viitorul, poate boala nu s-ar fi întors, mai rea, mai hotărâtă să te doboare.

Iartă-mă că, apoi, când te-ai întors în salonul unde nu pătrunde nimic, când erai singur săptămâni la rând, nu te-am salutat de câte ori aş fi putut. Că nu te-am întrebat în fiecare zi “ce mai faci”.

Tu eşti singurul om pe care-l ştiu care nu s-a plâns nici când era omeneşte să urle. Şi tot tu erai cel zâmbitor, tot tu mă îngăduiai când eu trebuia să găsesc cuvintele pentru a te face să uiţi, măcar câteva minute.

Iartă-mă, Daniel, că am fost laş şi că, în loc să vorbesc cu tine, am făcut mii de alte lucruri inutile. Tu găseai puterea de a-mi spune că analizele sunt “mai bune” şi atunci când amândoi ştiam că fugim de gândul negândit.

Iartă-mă, nevăzut prieten.

“Ce-ţi părea cel mai rău că n-ai făcut, când te gândeai la moarte?”, te-am întrebat cândva.

“Că n-am urcat mai mulţi munţi”.

*