“Înţeleg sentimentul de mândrie care vă cuprinde în această zi şi sunt alături de dumneavoastră în momentele de sărbătoare. Maghiarii au dat dovadă în decursul istoriei că sunt un popor iubitor de libertate. (…) Înţeleg mândria dumneavoastră de a fi maghiar şi cred că acest sentiment de mândrie are motive întemeiate. În acelaşi timp, cred că trebuie să fiţi mândri şi de calitatea dumneavoastră de cetăţeni români. România este patria comună a tuturor cetăţenilor ei, indiferent de originile acestora. (…) Doresc maghiarilor din România, cu ocazia sărbătoririi zilei de 15 martie, fericire şi bunăstare alături de toţi ceilalţi cetăţeni români”.

Am ales din mesajul prezidenţial acele citate care ating punctul sensibil al relaţiilor dintre români şi etnicii maghiari: graniţele mentale. În principiu, în România nu ar exista nici o problemă interetnică dacă unii reprezentanţi ai minorităţii maghiare nu şi-ar impune şi nu ar transmite în comunităţi un model de viaţă dublă, bi-temporală: 1) cea publică, în care declaraţiile şi intenţiile oficiale sunt legate foarte pragmatic de prezent, în care integrarea este firească, iar reacţiile majorităţii sunt pe măsură (cel mai bun exemplu fiind prezenţa la guvernare timp de 12 ani); şi 2) cea privată, unde învăţătura şi principalele obsesii sunt ancorate în trecut, undeva la sfârşit de secol XIX şi început de secol XX, cu o simbolistică imperială încărcată de husari, blazoane nobiliare şi steaguri cu toate camerele heraldice ale Ungariei Mari.

La nivel popular, în comunităţile mixte, cum e Clujul, românul îl respectă pe ungur pentru seriozitate, hărnicie, curăţenie, îndârjire şi pentru felul exemplar în care-şi păstrează tradiţiile şi valorile naţionale, de la csardas la gulyas, de la Petofi Sandor la Ady Endre. La nivel popular, românul n-are nici o problemă cu traiul împreună. Dimpotrivă. E dornic să se deschidă, să înveţe de la ungur, cu o singură condiţie: să se poată relaxa. Să nu fie mereu cu un simţ permanent treaz doar pentru că e român: să constate reciprocitate, să vadă că şi ungurul vrea să-i afle obiceiurile, că începe şi el, de pe malul său, să clădească una dintre jumătăţile punţii.

La asta se referă mesajul preşedintelui. La faptul că, în general, românii recunosc, respectă şi înţeleg dreptul şi nevoia maghiarilor de a se raporta la Budapesta, de a-şi ţine sărbătorile laolaltă cu conaţionalii lor din Ungaria, dar speră şi aşteaptă ca acestea să rămână expresii ale identităţii, să nu se transforme în declaraţii diferenţiatoare, în forme voalate de sfidare sau în pretexte pentru noi şi noi revendicări.

E firesc ca maghiarii să se considere în primul rând maghiari şi abia apoi cetăţeni români. Esenţial este ca “primul rând” să nu fie duşmanul celui de-al doilea.