Când spui “mediu de afaceri”, îţi imaginezi, aşa, un halou în care oameni eleganţi şi manieraţi, doldora de iniţiative, se întâlnesc pentru a schimba opinii, pentru a negocia şi, cum altfel, pentru a semna tranzacţii reciproc avantajoase, totul într-o atmosferă “unsă” de facilităţile pe care le oferă autorităţile statului.

“Dăunează mediului de afaceri”: parcă şi vezi un boschetar care strică odorurile unei reuniuni admirabile. “Încurajează mediul de afaceri”: iată, cineva bine intenţionat a mai adus nişte fotolii confortabile şi câteva tăvi pline cu bunătăţi, pentru a netezi asperităţile dintr-un contract care, nu-i aşa, va aduce prosperitate.

Care mediu de afaceri?, m-am întrebat în ultimele zile, de când cu arestările de la Cluj. E simplu de-acum să spui că X lua şpagă, că “toată lumea” ştia şi ce bine că s-a spart buba. Dar pe acel X – primar, consilier, şef de serviciu în vreo direcţie sau funcţionar – cine l-a învăţat că merge şi aşa, că poate cere şi azi, şi mâine, că poate ridica miza, că i se cuvine?

De ce nu vorbim şi despre patronii care, ani de zile, au tăcut şi-au cotizat? Lor nu li se aplică “etica în afaceri”? Pentru ei, riscul e valabil numai când “investesc”? Nu şi atunci când trebuie să-şi apere “mediul”?

Cum se face că nimeni-nimeni din oraşul ăsta grozav, al cărui nume ni-l lipim pe frunte sau ni-l afişăm pe cărămida aia de ne-o batem în piept, cum se explică, deci, că niciun om “de afaceri” n-a avut curajul să apeleze la justiţie când i s-a cerut şpagă într-o instituţie a statului? De ce niciunul nu s-a dus măcar într-o redacţie să povestească?

Da, presa e coruptă, fără îndoială. În comparaţie cu situaţia de acum vreo cinci-zece ani, când măcar ştiai cine scrie pentru bani şi cine scrie pentru cititori, acum s-au “deschis” mai toate graniţele dintre jurnalism şi publicitate ori dintre şefii presei şi politicieni. Un consumator de media care acordă prezumţia de nevinovăţie descoperă mult prea des că a fost naiv.

Dar un consumator de mediu? Unul care se hrăneşte din afaceri, care are în sânge acel spirit al atacului la momentul oportun, care simte nişa unde ideile lui ar putea rodi, care are răbdarea şi nervii de a-şi lua în cârcă salariile şi, implicit, vieţile altor zeci, sute sau chiar mii de persoane, acela de ce se pierde pe sine, de ce acceptă să fie batjocorit?

De ce nu riscă?

Ştiu, îmi veţi spune că nu e de glumă cu liniile de finanţare, că nu ai cum să aştepţi după o autorizaţie când tu trebuie să achiţi facturi şi că, de fapt, ăsta e jocul, iar ei îl ştiu. Că nu e altfel nici în alte ţări, că n-am inventat noi comisioanele şi că, până la urmă, e o problemă de măsură: patronii şpăguiesc bucuroşi, dar să ştie că “se rezolvă”, că rotiţele se învârt şi că “au dat banul, dar a meritat”.

E un “cod al onoarei” şi în relaţia dintre firme şi autorităţi, mi-a explicat un amic. “Dacă ai luat de la mine, nu mai iei şi de la altul: mă laşi să câştig”. Aşa zice amicul că funcţionează. Şi că această lege nescrisă le-ar fi devenit o a doua natură celor mari.

Şi “mediul de afaceri”? Atmosfera aceea aseptică pe care ne-o vând cu atâta nonşalanţă, fără de care nimic n-ar mai fi la fel? Nu cumva acolo, în loc de marile idei care aduc bunăstare, ei discută cui să-i dea, cui nu, şi cât la sută? Oare mediul decide şi altceva decât media şpăgii?

*