Oare ce-o fi în sufletul lui Andrei Marga? Duminică, 26 februarie 2012, a fost ultima zi a ultimului său mandat de rector. De-acum înainte, toţi vor avea curaj să dea în el, toţi cocoşaţii ultimilor 20 de ani îşi vor suci repetitiv capul către spate, miraţi de câtă coloană vertebrală le-a crescut subit, amnezicii se vor trezi miraculos şi-şi vor deşerta memoria cu resentimente, iar muţii, muţii aceia curajoşi la bere sau pe coridoarele de şoapte, ei, dascălii de laşitate, vor crede că le-a venit vremea. Ca la un semn, Universitatea se va umple de testosteron.

De aceea, astăzi, nu-l voi ataca pe Andrei Marga. Se vor găsi destui care s-o facă, emfatic, în următoarea perioadă. Dar un om puternic, cu atât mai mult unul care abuzează de poziţia sa, trebuie criticat atunci când e sus, când nimeni nu îndrăzneşte să-i calce umbra. Atunci are nevoie să-i fie lovit egoul, atunci e relevant cine se “adaptează” şi cine pricepe că, dincolo de dictatură, dincolo de orice tăcere, e aceeaşi moarte, iar alibiurile pentru compromis pe care şi le inventează oamenii liberi nu fac decât s-o grăbească.

După ce a căzut, e dezonorant să mai dai într-un fost bărbat puternic. Şi-atunci revin: ce-o fi în sufletul lui Andrei Marga astăzi, în prima zi în care e limpede că trebuie să-şi părăsească biroul, când e sigur că, mâine-poimâine, maşina nu-l va mai aştepta la scară şi că, urcând treptele din holul clădirii centrale, nu va mai întâlni oameni care se înclină instantaneu, când ştie că vorbele lui nu se vor mai metamorfoza în decizii infailibile şi nici în comunicate către ţară? Oare cum asimilează gândul că s-a terminat?

Cât de triste şi cât de drastice vor fi consecinţele metodei sale de a se înconjura de oameni îndatoraţi, care i-au rămas alături din interes, şi nu din respect faţă de omul care a premers funcţia? Va înţelege, măcar acum, că o critică dezinteresată i-ar fi fost incomparabil mai folositoare decât sute de asentimente încărcate de ură? Cum va suporta singurătatea goală de putere?

Andrei Marga a dezvoltat remarcabil Universitatea “Babeş-Bolyai”. I-a extins liniile de studii şi teritoriile, i-a construit sedii şi cămine, i-a cumpărat imobile unde era nevoie, a făcut-o multiculturală şi multilingvă, păstrând-o întreagă. Aceste fapte nu pot fi negate. Doar că, extinzând, construind, achiziţionând şi multiplicând oferte, el a rămas, undeva, închis între ziduri, coridoare, admiteri şi fonduri, nevoit să se caţere mereu peste oameni şi peste bani pentru a rămâne vizibil de departe, cum îi cere egoul cel dominator. Şi, căţărându-se, folosindu-se, trăgând după el ucenici arivişti laolaltă cu valori incontestabile, a uitat că rostul universităţii este să crească oameni buni şi drepţi, pentru comunitate şi pentru ţară. Şi între multiplele ziduri, printre catedre nemeritate şi scaune şubrede, s-a infiltrat, nemiloasă, igrasia corupţiei.

Oare ce-ar fi spus Noica, azi, despre promiţătorul tânăr de la Cluj care-l vizita în anii ’70? Şi ce i-ar răspunde aproape pensionarul Andrei Marga dacă ar fi întrebat “Ce laşi în urmă – în afară de ziduri -, ce idee nemaipomenită, ce carte definitorie, ce viziune magnetică” ? Cum i-ar explica evoluţia sa năucitoare de la socialism la liberalism cu pigment catolic, trecând prin pragmatism şi creştin-democraţie germană?

Cine mai e Andrei Marga?

La începutul anilor ’90, când se declara adept al pragmatismului american, profesorul Marga încerca să ne convingă şi pe noi, studenţii săi, că, în spiritul acestei doctrine, o idee este adevărată numai dacă este utilă. Pe româneşte, dacă “îţi iese” ceva din ea. Astăzi, în prima zi când, după 20 de ani, nu mai conduce Universitatea, mi-aş dori doar atât, să-l văd apărând în public, la televizor sau doar într-o conferinţă de presă, pentru a dezvălui o idee, una singură, care-i e dragă şi care nu i-a folosit chiar la nimic.

*