Denumirile marilor stadioane care vor fi inaugurate luna viitoare, “Naţional Arena” şi “Cluj Arena”, reprezintă cele mai recente succese “de etapă” în conflictul românesc dintre periferie şi centru. Cu riscul de a fi etichetat drept naţionalist (fireşte, retrograd) ori epigon al lui George Pruteanu (cu a sa insistenţă privind transcrierea fonetică a neologismelor), trebuie să spun că aici e vorba nu doar de litera, ci mai ales de spiritul limbii. Din cauza noastră, a celor care trăim prin limba română, puterea de seducţie a acestui spirit e tot mai lividă.

Sunt relevante cele două nume de stadion pentru o anume tendinţă centrifugă, pentru magnetismul în descreştere al limbii române? Eu zic că da. În ambele cazuri, construcţia a început după turneul final al Campionatului Mondial de fotbal din 2006, organizat în Germania. Acolo se află originea inconştientă, în fascinaţia exercitată de arhitectura şi măreţia stadioanelor nemţeşti, dintre care cel mai cunoscut şi mai admirat a devenit “Allianz Arena” din München.

Sentimentul de nefiresc – mai precis, de neromânesc – pe care-l imprimă rostirea celor două formule provine, pe de o parte, din aşezarea adjectivului înaintea substantivului (tipică limbilor germanice), iar, pe de altă parte, din adoptarea mimetică a termenului “arena”, care la noi are mai degrabă o semantică asociată circului. Astfel, din dorinţa de a părea (mai) europeni, ne minţim că un nume cu topică şi rezonanţă occidentale ar copleşi grandios sau ar anula subit rămânerile noastre în urmă, complexele, compromisul.

De ce nu ne mai mulţumeşte cum ar suna “Stadionul Naţional”, “Stadionul Clujului” ori altă expresie care să conţină numele unei personalităţi, umbra unei idei, ceva caracteristic, definitoriu pentru identitate locală sau pentru o perspectivă însufleţitoare? Ce-ar fi supărător – enumăr la repezeală – în atributele “Bucureşti”, “Victoriei”, “Fericirii”, respectiv “Transilvaniei” ori “Someşului”? Nu dau bine genitivele în transmisiile străinilor? De unde ne vine această ruşine, căci ruşine este, nemărturisită?

De ce nu ne mai par cool atât de multe cuvinte româneşti? De unde nevoia de a ne ambala şi înfăţişa în ţoale de import, inclusiv lingvistic?

*

Vina principală e a noastră, a presei. Pentru că în lumea creată de noi, în spaţiul de influenţă magică al ziarelor, televiziunii şi internetului, limba română a ajuns o ustensilă uzată. Nu mai e oaspetele de onoare, cel pe care-l aşezi în capul mesei tale şi, smerit de prezenţa-i, îl omeneşti cu ce ai mai bun. Limba română scrisă şi vorbită în mass-media e un fel de Dacie 1300: îţi faci treaba cu ea, nu contează cum arată şi nici ce improvizaţii ai meşterit sub capota ruginită.

Dar nu numai felul în care ne purtăm cu ea e stricăcios. Se întâmplă uneori ca serviciul să fie decent, iar ea să se simtă respectată şi să savureze bucatele pe care le gătim în compania sa. Dar comesenii, cei alături de care o siluim să zăbovească, ipochimenii care plescăie, râgâie şi-şi sug din măsele în timp ce o vorbesc, ei îi fac mult mai mult rău decât ne-am imagina. Pentru că, de regulă, pe ei îi vede lumea care se uită mult, pe aceia îi aude lumea care ascultă neatent, în ăia se reflectă lumea care citeşte puţin. Farmecul nobil al musafirului de seamă dispare sub stridenţa lor impasibilă.

Degeaba mai răsar, din loc în loc, invitaţi care se ridică să o cinstească, câte un scriitor, câte o voce, câte un dascăl, câte un jurnalist. Pe aceştia îi mai urmăresc doar puţinii apropiaţi. Împreună, ei mai scot limba română la aer, să nu se sufoce din pricina damfului de carie netratată. Şi, în absenţa lor, valuri-valuri, cei de pe margini vin grăbiţi, împingându-se, către zona luminată, aducând în gură şi prin buzunare ce-au mai deprins prin unghere şi pe la uşi. Vor să râdă şi să se distreze, să fie şi ei în mijloc. Vor şi ei să existe.

*

P.S. Citesc, în ultimul moment, că stadionul cel mare din Bucureşti se va numi “Arena Naţională”. Q.e.d. De ce nu şi “Arena Napoca”, dacă tot renunţăm la “sound”-ul german? Să rămână Clujul mai prejos, fără cacofonie?

*

UPDATE. Amicul Traian Panghe – unul dintre cei care, “pe vremuri”, au conceput Gala Hagi, în calitate de senior copywriter - îmi spune, pe bună dreptate, că ar fi fost firesc, şi profesionist, ca numele celor două stadioane să nu fie decise pur şi simplu de oficialităţi, ci să existe o licitaţie deschisă agenţiilor de publicitate, urmată de atribuirea unui contract de branding.

Dacă tot nu s-a petrecut aşa, ce-ar fi să încercăm noi să găsim, măcar de dragul jocului, nişte variante mai atrăgătoare pentru cele două “arene”? Vă tentează?

*