Nu vreau să treacă prea multe zile de la eveniment şi să nu consemnez o altă stupoare de-a mea: Roberta Anastase, preşedinte al Camerei Deputaţilor.

Cine? E o întrebare firească, a oricărui român. Cine?

Una dintre camerele Parlamentului, forul legiuitor al ţării, este condusă din această săptămână de o domnişoară de 32 de ani despre care nu ştim mai nimic. A patra funcţie din stat este deţinută de o persoană care nu s-a remarcat aproape deloc în politica românească.

A fost una dintre tinerele PD-iste promovate şi susţinute de Traian Băsescu şi, spre deosebire de Lavinia Şandru, ea nu l-a trădat. Ok. Este acesta un criteriu? A fost consilier parlamentar între 2000 şi 2004 şi apoi deputat în mandatul 2004-2008. Foarte bine, dar e suficient? A fost aleasă în Parlamentul European. Şi?

Iertaţi-mă, voi fi fiind eu defect, dar nu înţeleg. Poate standardele şi aşteptările mele sunt depăşite, poate România acestor ani nu mai are cum să producă oameni de stat de calibru, care să fie somităţi profesionale şi care să aibă biblioteca la purtător. De aceea vă rog să mă lămuriţi. Pentru mine, a fi parlamentar sau ministru (a propos şi de postarea privind-o pe Elena Udrea) reprezintă o onoare naţională. Darmite preşedinte al Camerei!

S-ar putea ca domnişoara Anastase să fie o persoană decentă şi de perspectivă. Dar să nu uităm despre ce vorbim: preşedintele Camerei! Cei 334 de deputaţi aleşi de o ţară întreagă, reprezentanţii unei naţiuni de 20 de milioane de oameni, sunt conduşi de un anonim. Şi să nu aud fraza cu promovarea tineretului, că nu e cazul. Sunt funcţii pentru care tinereţea e un dezavantaj, dacă nu o nepotrivire. Gândiţi-vă, de exemplu, că Roberta Anastase se va întâlni cu omologii săi din străinătate….
Care este explicaţia acestei alegeri? Există o explicaţie? De ce, după un nepot de nomenclaturist stalinist, preşedinte al Camerei devine fiica unui fost director de uzină comunistă care s-a pripăşit câţiva ani la ruşi după 1990?