“Mi-a dat dosarul; l-am pus pe genunchi. Am luat pixul şi am desenat o formă aparent amorfă, care acoperea cea mai mare parte a hârtiei. Circulară pe o parte, dreaptă la capete. Imposibil de ghicit de un ochi neantrenat.
- Ce-i asta?
- Aşteptaţi, am spus, fără să ridic privirea.
Am terminat de schiţat figura, am înfipt mâna în interiorul unghiului din dreapta jos al suprafeţei şi, paralel cu conturul, am transcris literele cu semne morse, înlocuind punctele cu linii scurte. Linie lungă, linie scurtă, din nou linie lungă, acum două scurte. Când am terminat, tot perimetrul interior al siluetei era însoţit de ceea ce părea un tighel inocent.
- Gata? a întrebat.
- Încă nu.
Din trusa micuţă pe care o aveam mereu în poşetă am scos o forfecuţă şi am decupat forma, cu o margine de doar un centimetru în jur.
- Aţi spus că vreţi ceva asociabil cu o croitoreasă, nu? am zis, dându-i hârtia. Asta e: tiparul unei mâneci bufante. Cu mesajul în interior.
Linia dreaptă a buzelor lui strânse s-a transformat încetul cu încetul într-un zâmbet uşor.
- Fantastic, a murmurat.
- Pot face tiparele multor piese când comunic cu dumneavoastră. Mâneci, şorţuri, gulere, corsaje, manşete, feţe; va depinde de lungimea mesajului. Pot face atâtea forme câte mesaje va fi nevoie să trimit.” (Fragment de la paginile 369-370)
*
“Câteodată, noi, oamenii, suntem atât de simpli…”, spune autoarea acestui roman*, într-un interviu publicat în “Dilema”. Să recompui această simplitate e o încercare tot mai complicată pentru scriitorii de azi. Când lumea clamează că marile cărţi s-au cam scris, că marile idei au cam fost enunţate, că nu mai e cine ştie ce de inventat, pe sufletul lor, al scriitorilor, apasă presiunea de a fi originali măcar în ceea ce priveşte forma.
Ce să mai facă, în aceste condiţii? Cum să mai rotească naratorii ca să rămână coerenţi, cum să pătrundă şi să se retragă din text fără a ameţi, cum să mai amestece realul cu imaginarul evitând acuzele că ar fi epigonii unor laureaţi Nobel?
Aflată la debut, María Dueñas a rezistat acestor ispite şi a scris o carte liniară şi cinematografică, la persoana întâi, fără flash-back-uri sau intervenţii magice. N-a forţat metafore când nu era cazul, n-a meditat de dragul profunzimii, n-a experimentat pentru a părea mai îndrăzneaţă. Şi-a strunit personajele şi pe sine însuşi, dovedind autocontrol şi chiar un soi de smerenie. A rămas simplă şi sinceră, în ton cu protagonista, chiar şi atunci când aceasta era obligată să pară sofisticată şi versată.
Marele merit al acestui roman e că poate fi citit, cu o plăcere curioasă, şi de oameni fără pretenţii, dar şi de mulţi degustători. E o carte care-şi face datoria, una dintre acele opere care “pun carne” pe literatura unei ţări pentru că sunt oneste şi consistente. Nu e o capodoperă, dar nici nu ţinteşte acolo.
Te învaţă istorie introducându-te în culise fără a te speria, te poartă prin locuri înmiresmate de tradiţii şi te face să visezi că le vei vedea cândva, te ţine suficient de curios şi de îngrijorat pentru soarta eroinei şi, ca o acoladă care păstrează distanţa cuvenită, e atât de bine documentată, încât nici nu simţi că toate acele detalii şi reconstituiri ar fi altceva decât impresiile celei care ţi le înfăţişează.
El tiempo entre costuras, titlul original al cărţii, înseamnă, literal, “timpul dintre cusături”. Dacă aveţi timp, printre cusăturile cotidiene, şi dacă vă e poftă de o poveste curată ca un film hollywoodian cu Cary Grant ori cu Audrey Hepburn, citiţi amintirile Sirei Quiroga, alias Arish Agoriuq. Vă vor tihni. Şi atât.
*
* Iubirile croitoresei, Editura Polirom, 2011, traducere din limba spaniolă şi note de Ileana Scipione
- Prezentarea cărţii, aici.
- Fotografii de epocă, relevante, cu oraşele unde se petrece acţiunea (Madrid, Tanger, Tetuan, Lisabona) şi cu personajele istorice care apar în roman puteţi vedea aici.
*
Comentarii