Ceea ce trăim acum este o nouă perioadă interbelică. Cine crede în Dumnezeu poate considera că românii au primit încă o şansă de a-şi administra libertatea, după ce şi-au ratat măreţia între cele două războaie mondiale. Cine nu crede în Dumnezeu poate filosofa asupra istoriei şi tot acolo ajunge.
Trăim o nouă perioadă interbelică: suntem oarecum pe cont propriu, putem lua hotărâri esenţiale pentru destinul naţional, iar noi, ce facem? Ne autodistrugem. Nici nu contează dacă viitorul război, cel care va pune capăt acestui interludiu de pace, va fi unul militar, convenţional, sau cu totul diferit de ce ne-am putea imagina. Pentru noi, contează răspunsul la o singură întrebare:
Românii sunt, sau nu, în stare să se autoguverneze democratic?
Poate sub alte forme, v-aţi întrebat şi dumneavoastră acelaşi lucru, de multe ori. Această naţiune este, sau nu, capabilă să-şi gestioneze resursele şi să le sporească? Putem avea grijă, singuri, de noi? Merităm libertatea? Înţelegem libertatea?
Să le luăm pe rând, ca la şcoală, într-o analiză a frazei. A fi în stare presupune mutarea propriei condiţii în acea situaţie de putere, atât mentală, cât şi materială, din care nu mai ai temeri. Ai ajuns în stare, poţi fi liniştit. Eşti stăpân pe tine. (Măcar pentru bogăţia de sensuri a limbii române, şi tot ar fi destul ca să răspundem afirmativ întrebării de mai sus).
Autoguvernarea n-ar constitui o mare încercare dacă ne-am gândi pe noi înşine ca pe o familie. Avem atâţia bani: care ne sunt priorităţile şi cine e cel mai capabil să-i gestioneze? Câţi putem cheltui şi câţi putem investi? Dacă am judeca aşa, sănătatea n-ar mai reprezenta o ameninţare, şcoala – reglementată şi stabilă – ar căpăta loc de cinste, bătrânii s-ar bucura de respectul pensiei, masa ar fi sfântă, iar pedepsele s-ar aplica.
Cel mai periculos e că regăsim aceste principii ale familiei când nu suntem liberi. Ne regrupăm numai sub dictatură, şi acesta este motivul pentru care vă întreb dacă suntem în stare să ne autoguvernăm democratic, dacă ne preţuim liberul arbitru şi cuvântul rostit public. Ne plângem de drobul de sare al autoritarismului, dar, simultan, nu ne acceptăm alegerile comune. Suntem neîmpăcaţi, anarhişti la foc înteţit, dar vrem să fim trataţi doar ca nişte copii neastâmpăraţi. Iar odată urcaţi la putere, ne folosim de orice mijloc pentru a anihila viitoarea putere, ca şi cum România ne-ar aparţine definitiv.
Analiza frazei noastre nu trebuie să se încheie aici. S-o facem rotundă, să privim începutul. Toate ţările în stare să se autoguverneze democratic o fac în interes naţional. Nu de dragul modelor ideologice sau al vreunui pseudo-ideal importat, ci, programatic şi neînduplecat, pentru blindarea propriului viitor. Românii sunt, sau nu?
*
Comentarii