O hartă din 1857. Sursa: www.mae.ro/poze_editare/RcU_Map_RM_A08.pdf
Ieri seară, căutând legende pentru fetele mele în câteva manuale îngălbenite din care au învățat tatăl meu și un unchi, la sfârșitul anilor 30, și pe care le-am păstrat ca pe niște mici comori, am dat (din întâmplare?) peste un text intitulat ”Insula Șerpilor”, semnat ”După Al. Vlahuță”. Îl transcriu aici:
”Încet, Sulina se pleacă și se scufundă în valuri. După două ceasuri de plutire, spre răsărit, zărim înaintea noastră o movilă albă. Acolo-i Insula Șerpilor. De departe, pare ca ruinele unei cetăți înfipte în valuri. La vreo sută de pași, vaporul se oprește. O barcă ne ia și peste câteva minute, punem piciorul pe țărmul pietros al acestui ostrov singuratic. Un dorobanț chipeș vine vesel înaintea noastră. El știa că odată cu noi, i-au sosit merindele dela Sulina.
- Nu ți-e urât aici, leat? - îl întreb pe când ne urcam încet, spre farul din vârful insulei.
- Păi, de ce să ne fie urât? că doar nu suntem pe pământ strein… e tot țara noastră.
Pășind printre bolovani, îi povestesc cum, acum vreo trei mii de ani, a stat aici Ahile, cel mai mare viteaz al Grecilor; cum s-a însurat el aici cu Elena cea frumoasă și la nunta lor a venit zeul mărilor și zânele tuturor apelor, cari curg spre mare; îi arăt locul unde a fost templul lui Ahile și-i spun cum sburau păsările insulei, în fiecare dimineață, la mare, își muiau penele, apoi veniau grăbite și stropiau toată podeala de marmoră a templului și-o măturau cu aripile.
- Or fi astea - zise dorobanțul -, sburătuind un stol de păsări albe, cari ciuguleau în petecul de secară, depe ostrov.
- Chiar ele nu; dar strămoșii lor, de bună seamă c-au cunoscut pe mândrul Ahile.
- Ale naibii dihănii, să le auzi cum țipă, juri că-s niște copii cari se joacă?
Suntem pe vârf, lângă far. Nici un copac, nici o tufă nu se zărește. Împrejurul nostru, valurile foșnesc. Ele vin mereu, de departe, și se sparg urlând în coastele pietroase ale insulei, în care bat stăruitor, cașicum ar vrea s-o smulgă din loc. Soarele împrăștie raze tot mai fierbinți din limpezișul albastru al cerului. Curcubeie s-aprind pe talazuri. Valurile par-că ard. Niciodată n-am văzut atâta lumină, atâta întindere”.
MAI TÂRZIU: Am găsit și-o poezie ce merită reprodusă, în același manual. Pe atunci, nu era rușine să vorbești despre idealuri naționale, iar bărbații nu se lăudau că ar fugi în munți dacă ar fi chemați să lupte pentru țară. Poezia se intitulează ”ȘI DATORIE”:
”O Românie Mare-am vrut,/ Peste Carpați și peste Prut./ Și s-a-mplinit cel mai scump dor,/ Al tuturor Românilor. Muriși deaceea-n luptă grea,/ Tăicuță… dar inima mea/ Te simte, parcă te ivești,/ Când zic Oituz și Mărășești. Acolo, știu că ai luptat/ Ca să mărești și-n lung și-n lat,/ Pământul nostru românesc/ Și vrednic neam să-l moștenesc. Dormi liniștit. Numele tău,/ De-Oituz și Mărășești legat,/ Icoana mea va fi mereu./ Iar într-o zi, de-oiu fi chemat, Să mor luptând ca tine-aș vrea,/ Tăicuță, pentru țara mea…/ C-am moștenit, lumea să știe,/ Lângă pământ și datorie!”.
Comentarii