Omului îi sunt date toate secretele. Mai întâi, nici nu ştie că ele există. Apoi, când le descoperă, e copil. E bine să nu afle că ele sunt secrete. Nimeni să nu-i spună asta. Numai aşa le va căuta intrarea neştiută şi le va descifra.

Rari sunt cei care rămân acolo, căutători. Sistemele în care intrăm, inevitabil, ne aliniază, ne spun că “nu se poate”, iar impunerile induc teamă. De aceea, şi mai rari sunt aceia care, intraţi în sisteme, reuşesc să se întoarcă la copilăria tuturor secretelor tangibile.

Steve Jobs a fost unul dintre ei. Nu ştiu când şi cum a dat el peste marele secret, că nu îmbătrânim, de fapt, decât la trup. Că nu există ceea ce numim “oameni mari”. Că tragem, chiar şi când nu se vede, către un spaţiu – cât de mic, câteva minute, o seară, un zâmbet – în care să ne mai mirăm că sporii de păpădie se răspândesc când sufli, că fluturii sunt vii ori că poţi doborî cărăbuşi cu palma.

Dar a dat. Şi, de-acolo, de-atunci, trecut de linia aceea invizibilă dintre lumea care s-a orbit singură şi lumea unde totul e la vedere, a reînceput să se joace. Şi muzica a devenit, toată, a fiecăruia, şi obiectele s-au dezbrăcat de salopeta pe care scria “unealtă”, şi, miraculos, la fiecare atingere cu degetul s-a întâmplat ceva minunat, ca în copilărie.

Pe toţi oamenii pune Dumnezeu degetul. O dată, de două ori, de câte ori. Ultima oară, e cel mai mare secret.

*