Pentru echipe ca a Elveţiei ar trebui să se organizeze o competiţie diferită, unde să joace fiecare cu fiecare şi să câştige ţara care înregistrează cel mai mic raport dintre golurile primite şi şuturile trase către poarta sa. De exemplu, medaliata cu aur să aibă 2/70, iar finalista, 3/120. Cine atacă nu strânge numitor mare. Câştigă cine se apără mult şi bine.

Chile – Elveţia 1-0 (0-0). A înscris Gonzalez.

Înţeleg să adopţi o tactică pur defensivă când întâlneşti o mare echipă şi eşti conştient de limitele tale, aşa cum au făcut elveţienii în meciul de debut, cu Spania. (La urma urmei, şi ai noştri făceau la fel în ’94, cu menţiunea că se bazau pe contraatac şi chiar ştiau să-l facă). Dar să sabotezi jocul, să nu pui nici o problemă în atac şi să mai ai şi pretenţii, asta e prea mult. Ok, nu le faci faţă spaniolilor, dar şi cu chilienii te retragi, doar-doar nu vei lua gol?

Urâtă echipă are Hitzfeld, poate cea mai urâtă. Da, au rămas în zece după o jumătate de oră, din cauza unui arbitru care confundă spiritul cu litera. Dar, chiar şi aşa, nimic-nimic în ofensivă, decât după minutul 75, când s-au trezit conduşi? Cu un singur şut pe spaţiul porţii, într-un meci întreg, vrei să joci în optimi?

În schimb, chilienii sunt la fel de altruişti ca mexicanii. Şi au un antrenor adevărat (argentinianul Bielsa), care şi-a dovedit inteligenţa la pauză: l-a scos pe tăuraşul Suazo, care strica fazele cu dorinţa lui nejustificată de a fi coordonator, şi l-a introdus pe înţeleptul Valdivia. Mutarea i-a lăsat spaţiu de manevră şi vivacelui Alexis Sanchez, care se pleoştise în lipsă de mingi utile şi care, prin evoluţia din a doua repriză, confirmă că e unul dintre cei mai buni jucători de la aceste Mondiale.

Nota meciului: 7.

Jucătorul meciului: Valdivia.