Cu excepţia Algeriei, toate echipele africane de la aceste Mondiale au antrenori ne-africani (Camerun: francezul Paul Le Guen, Coasta de Fildeş: suedezul Sven-Göran Eriksson, Nigeria: alt suedez, Lars Lagerbäck, Ghana: sârbul Milovan Rajevac, Africa de Sud: brazilianul Carlos Parreira).

Cel mai valoros lot îl are Eriksson, dar degeaba. El pare a fi ajuns în faza aceea de mercenariat în care nu-l mai mână în luptă decât inerţia CV-ului. Aseară, l-a introdus abia în a doua repriză pe Gervinho (cel mai bun în meciul de debut cu Portugalia), păstrându-l, în schimb, până prin minutul 70, pe Kalou, care o fi el la Chelsea, dar în Africa de Sud n-a jucat nimic. Iar ultima jumătate de oră, în care ivorienii i-au lovit şi provocat continuu pe brazilieni, a stricat şi blazonul echipei, dar şi un meci care, până atunci, adunase tot ce trebuie pentru a deveni cel mai frumos din faza grupelor.

Brazilia – Coasta de Fildeş 3-1 (1-0). Au înscris Luis Fabiano (2) şi Elano, respectiv Drogba.

Dacă n-ar exista Brazilia, Campionatele Mondiale ar fi inutile. Da, argentinienii au un tragism romantic, olandezii inventează mereu sisteme şi jucători cu atitudine proaspătă, nemţilor le admirăm tenacitatea de a renaşte, iar italienii ne tot uimesc cu zgârcenia lor roditoare, însă pe brazilieni, noi, microbiştii, îi iubim. Măcar din 4 în 4 ani, îi iubim.

Aseară, le-am cântat imnul ca de fiecare dată. (Acum vreo 12 ani, un prieten de suflet, coleg de redacţie, a scris ambasadei Braziliei că-i place imnul, iar ei i l-au trimis pe CD – asta înseamnă diplomaţie deşteaptă!).

Brasil, um sonho intenso, um raio vívido,
De amor e de esperança à terra desce…

Are cântecul ăsta o emoţie şi-o însufleţire care te fac să trăieşti nerăbdător până la primul gol marcat de seleção. Şi-atunci, descătuşat, strigi, de parcă tu ai comenta în direct la televiziunea lor, “gooooooooooooool do luisfabianuuuuuuuuuuuu, gooooooooooooool do Brasiiiiiil…”.

Îi iubim pentru că, deşi sunt oameni mari – obligaţi să respecte o tactică, conştienţi că 200 de milioane de suporteri nu concep decât ca ei să învingă -, brazilienii nu şi-au pierdut entuziasmul sincer cu care se strâng copiii pentru un fotbal pe plajă, pe maidan sau în faţa blocului. Iar copiilor le place şi driblingul, şi-o fugă solitară, cu mingea la picior, de-a lungul liniei de out, copiii mai încearcă să dea şi “craci”, mai pun şi mâna, că n-au arbitru, şi mai şi faultează, dar nu să rupă, pentru că şi-a doua zi trebuie să se adune măcar de-un “trei pe trei”.

Cel mai frumos e că, la meciurile lor, ale copiilor, “se arată dreptatea”. De exemplu, când obţii un “unşpe” nemeritat, doar pentru că ai fost mai insistent sau fiindcă în echipa ta e vreunul de care se tem toţi, de obicei ratezi. “S-a arătat dreptatea!”, îţi strigă, eliberaţi, rivalii. Aşa a fost şi aseară: de două ori a pus Luis Fabiano mâna pe minge ca să înscrie golul acela care, dacă era cinstit, intra direct pe generice, de două ori şi-a pierdut Brazilia un titular. Credeţi că n-are legătură? Are. Ia priviţi de ce: :)

Nota meciului: 7,5.

Jucătorul meciului: Lucio.