M-ai rugat să mă gândesc de ce e fotbalul atât de important, să încerc să găsesc o explicaţie: ce are el şi “n-au alţii”, cum de stârneşte implicare până la dragoste şi ură, iar milioane de oameni se definesc mai degrabă ca suporteri ai unei echipe decât ca altceva? Cum a ajuns un fenomen neimportant să aibă o importanţă planetară, dar să şi ofere identităţi personale?

Grea misie. Ştiu că nu-ţi place fotbalul, că ţi se pare pierdere de vreme atât mersul pe stadion sau privitul meciurilor la televizor, cât mai ales comentatul de după. La o adică, mai mari şanse de a te face să te răzgândeşti, sau cel puţin să laşi de la tine, hai, un 10%, aş avea arătându-ţi câteva partide – de pildă Milan-Liverpool 3-3 (după 3-0 la pauză), în finala Champions League din 2005 (decisă la penalty-uri), România-Argentina 3-2 (cea mai mare victorie a naţionalei noastre) sau Barcelona-Real 5-0 din noiembrie 2010, apogeul fotbalului ca labirint în mişcare.

Dar, pentru că eşti în altă ţară şi oricum mi-ai cerut cauza, nu efectele, am să-ţi rezum ultimele două meciuri pe care le-am văzut. Întâi jocul, apoi chibiţatul :)

18 mai 2012, derbiul Clujului, în penultima etapă a campionatului: “U” – CFR. La Cluj e o rivalitate mai interesantă decât cea dintre Steaua şi Dinamo, pentru că echipele de aici sunt semnele vizibile a două contrarii: dezinteresul, în sensul de “artă pentru artă”, şi interesul, utilitatea, rezultanta palpabilă.

Colaterale pe care trebuie să le ştii: “U” nu a mai câştigat de 40 de ani un meci de prima divizie cu rivala sa, iar CFR devine campioană dacă învinge. În urmă cu 4 ani, CFR a obţinut primul său titlu după un 1-0 pe terenul lui “U”, în ultima etapă. Antrenorul de atunci e din nou pe banca oaspeţilor, revenit după 4 ani.

Încă ceva: în debutul partidei, galeria lui “U”, poate cea mai frumoasă din ţară, afişează bannere imense pe care sunt reprezentate simplificat monumentele cu încărcătură naţional(ist)ă din oraş: Lupa Capitolina, Memorandiştii, Avram Iancu, Mihai Viteazul şi Baba Novac.

“U” joacă mult mai bine în prima repriză, pune suflet, se vede că “îşi doreşte mai mult victoria”, cum spun fotbaliştii, fără teamă de clişee, la declaraţiile de presă. Şi reuşeşte să şi înscrie. CFR nu leagă mai nimic, nu arată deloc a campioană. Imediat după pauză, gazdele marchează din nou şi peluza Şepcilor Roşii cântă a speranţă de ieşire din pustiul celor 40 de ani. E 2-0 şi, în acest campionat, “U” n-a pierdut niciodată după un avantaj de două goluri.

Şi-atunci se întâmplă ceva: vedeta lui “U”, talentatul indolent care apare mai des în tabloide decât la rubrica “marcatori” din cronici, e eliminat pentru o prostie. Din acel moment, se rupe totul, “alb-negrii” se retrag inexplicabil, chiar dacă 10 la 11 nu e un capăt de lume, ceferiştii zburdă, pasează, atacă, trag la poartă. Cei care au controlat jocul în primele 50 de minute lasă toată iniţiativa neputincioşilor de până acum. Iar aceştia, firesc, înscriu o dată, apoi şi a doua oară.

Când mai sunt 2 minute şi pare că meciul se va termina egal, un atacant de la CFR cade în careul lui “U” ca electrocutat şi arbitrul acordă “11 metri”: execută şi marchează căpitanul oaspeţilor, acelaşi care înscrisese şi golul istoric din urmă cu 4 ani.

Se termină: CFR e campioană pentru a treia oară, iar “U” rămâne în deşertul frustrării. Galeria Şepcilor Roşii are puterea să cânte “Slavă ţie, studenţie” în timp ce “duşmanii” săi se caţără pe garduri pentru a fi îmbrăţişaţi de propriii fani.

19 mai 2012, finala UEFA Champions League: Bayern München – Chelsea. Se joacă tocmai la München (oraşul care găzduieşte finala se decide cu un an înainte), iar nemţii pornesc mari favoriţi. Şi nu doar pentru că sunt acasă, ci pentru că formează o echipă matură, care poate domina aproape orice adversar şi care se apără la fel de eficient. În semifinale, cele două au eliminat poate cele mai bune echipe din lume: Bayern, pe Real Madrid, iar Chelsea, pe Barcelona.

Într-un fel, e o finală a outsider-ilor, a ambiţioşilor care s-au dovedit mai puternici decât puternicii. Şi curgerea meciului o confirmă: vedem o ciocnire de voinţe, fără prea multe faze de poartă, dominată de nemţi. Care înscriu în minutul 83, pe merit, şi ai zice că s-a terminat, pentru că şapte minute sunt o răsuflare pentru o echipă fără fisuri. Totul pare a se îndrepta spre un deznodământ aşteptat, pariorii care au riscat nu vor primi satisfacţie, dar iarăşi, cu două minute înainte de final, se produce miracolul: Chelsea, care s-a apărat aglomerat, sperând într-o singură înţepătură veninoasă, egalează datorită marii sale vedete, un atacant african. Prelungiri.

Nemţii îşi continuă jocul nestrămutat şi obţin un penalty, la un fault comis în careu chiar de africanul definitoriu. Se deschide o nouă fereastră spre visul unei sărbători müncheneze. Însă cel mai tehnic jucător al lui Bayern ratează, şi nimic nu se mai petrece până la sfârşitul jumătăţii de oră suplimentare.

Urmează câte 5 lovituri de la 11 metri. Primul care execută de la Chelsea, un spaniol, are privirea aceea ezitantă, de labil, şi portarul lui Chelsea îl simte. Nemţii, în schimb, se concentrează previzibil, trimit în plasă primele trei lovituri, ba al treilea penalty e transformat chiar de portarul lor, ca un soi de strivire psihică a omologului său.

Vine cel de-al patrulea de la Bayern, un croat – între timp, englezii n-au mai greşit -, şi portarul lui Chelsea, care împlineşte 30 de ani fix astăzi (pentru că e trecut de miezul nopţii, suntem deja duminică, 20 mai), apără. Al patrulea englez înscrie: 3-3.

Urmează simbolul echipei germane, Schweinsteiger, turnul lor de control mental, übermensch-ul, care, pentru că i-a dus la victorie de atâtea ori, a fost lăsat ultimul, pentru siguranţă. Şi el trimite mingea în bară, se prăbuşeşte, şi vine al cincilea de la englezi, “turnul” lor – bineînţeles, africanul -, dar de-acum sorţii au schimbat tabăra, nemţii au irosit trei şanse de-a se întâlni cu gloria, iar africanul, omul în jurul căruia s-a învârtit roata destinului, izbândeşte încă o dată.

Multinaţionala “de cartier” londonez patronată de un miliardar rus a supus simbolul temeiniciei germane chiar în fieful său bavarez.

*

Gata. Am povestit mult mai mult decât era cazul şi cine ştie dacă nu ţi-ai pierdut răbdarea. “Ok, şi unde vrei să ajungi?”, parcă te văd întrebându-mă. “Nu mi-ai spus nimic nou – ştiam că există suspans, că fotbalul e, poate, cel mai eficient înlocuitor al războiului”, îţi spui, probabil. “De ce, totuşi, fotbalul?”

Să o luăm dinspre exterior, cu speranţa că vom ajunge şi la miezul explicaţiei.

Nivelul 0, pe care-l percepem imediat: fotbalul este, probabil, cel mai accesibil joc de pe pământ, atât practic, pentru că orice copil sau adult poate lovi o piatră să o trimită printre două repere, cât şi mental, deoarece privitorul are o referinţă la îndemână pentru ceea ce urmăreşte, cunoscând senzaţia de a da cu piciorul într-un obiect sau, mai mult, de a încinge o miuţă.

Spectatorul de fotbal, mai mult decât spectatorul de baschet, rugby sau handbal (ca să luăm sporturile cele mai plăcute ochiului), prelucrează mult mai repede informaţia pe care o primeşte, deoarece are o relaţie cel puţin incipientă cu făcutul acelui lucru pe care acum îl observă. Baschetul şi handbalul presupun abilităţi mai rare (înălţime şi precizie, respectiv detentă şi viclenie în mişcări), rugby-ul depinde de forţa musculară şi toate trei au reguli mai complicate decât ale fotbalului.

Nivelul 0 este nivelul din afara stadionului, al telespectatorului-observator, al celui care nu se implică, ci doar asistă.

Nivelul 1 (haloul). Accesibilitatea de la nivelul 0 a permis transformarea fotbalului în fenomen de masă. Şi, pentru că e cel mai frecventat loc de întâlnire, el devine destinaţia celui mai amplu transfer tematic: problemele politice, rivalităţile istorice, diferenţele culturale, toate se mută, sublimate, în atitudinile suporterilor, care se grupează inconştient în funcţie de ideologii, moşteniri naţionale, habitat sau, şi mai interesant, pe baza unui eveniment fondator, de obicei un sacrificiu trans-sportiv (cum ne învaţă istoria religiilor).

Derbiul “U”-CFR conţine, de pildă, mai multe cupluri aparent ireconciliabile: naţionalism românesc versus autonomism ardelean, intelectuali versus muncitori, armată autohtonă contra mercenari, vis îndepărtat versus realitate care te satisface în prezent, şi, mai departe, întregul şi partea, unul şi multiplul (aici ştiu că te-am “atins” :) ).

Dacă ne referim la celălalt meci pe care ţi l-am povestit pe scurt, finala Ligii Campionilor, putem face imediat trimiteri la disciplina germană, la expansionismul rusesc prin oligarhi sau la alternativa dintre Europa naţiunilor şi multiculturalism cu două tăişuri (vezi africanul ca nod al confruntării).

Să iau şi cel mai faimos meci din lume, El Clasico Barcelona – Real Madrid, expresia unei falii fără de care nu poţi judeca Spania. Prima echipă e vectorul neconcurat al independenţei şi mândriei catalane, în timp ce Los Blancos reprezintă centrul integrator, cu tot cu avatarul său franchist. De asemenea, tradiţia unui alt club foarte interesant, Athletic Bilbao, de a folosi numai jucători basci, pe cât posibil, e tot o dovadă a transferului simbolic de putere, a investirii unei (la o adică) biete echipe de fotbal cu valenţe copleşitoare, provenite din imaginarul unei întregi comunităţi care acuză o durere istorică.

În toate ţările, şi între toate ţările, apar asemenea conotaţii, iar rezultatele din fotbal pot declanşa, pe termen lung, atitudini comparabile cu cele născute din înfruntări reale.

Nivelul 1 este, deci, nivelul caracteristic tribunelor, luate ca masse de oameni care transportă în interiorul arenei toate bolile, clişeele şi speranţele colective.

Nivelul 2. Am stat pe canapeaua telespectatorului, pe scaunul numerotat al suporterului, e momentul să coborâm pe teren.

Te rog să te gândeşti la următoarea imagine (pe care sper că ţi-o reprezinţi mental chiar dacă nu te uiţi decât rareori, cu coada ochiului, la fotbal): un stadion modern filmat de sus, din elicopter, după lăsarea nopţii. E un cadru “clasic”, care se transmite la tv înaintea şi în pauza marilor partide – o oază de lumină în beznă, ca o uitătură pe gaura cheii către o realitate fascinantă, care te îmbie strălucitor cu condiţia să plonjezi neîntârziat. E un cadru erotic, dacă mă gândesc mai bine (ştiu că-ţi va plăcea această comparaţie :) ).

Un meci de fotbal, cu cât e mai încărcată miza lui simbolică (care a atras ca un magnet posibilele implicaţii exterioare jocului), cu atât se constituie mai intens într-o secţiune prin fluxul vieţii. Cu cât a strâns mai multe emoţii şi ramuri, cu atât e mai predispus să nască acel tip de evenimente inexplicabile care hrănesc ulterior miturile acestui sport.

Pentru că, spre deosebire de spectacolele artistice, dar şi de alte sporturi, fotbalul circumscrie un dozaj uimitor între necesitate şi hazard. La rugby, un pachet de înaintare care cântăreşte cu câteva zeci de kilograme în plus nu poate fi oprit în grămadă. La handbal, o detentă superioară, o plutire combinată cu exerciţiul de tras la poartă creează posibilităţi sporite de a transforma şutul în gol. Şi aşa mai departe.

La fotbal însă, nimic nu e obligatoriu sau predeterminat. Sigur, există diferenţe de valoare, clasamentele şi statisticile stau mărturie, palmaresul nu e neglijabil, dar ceea ce vreau să spun este că dimensiunile care definesc fotbalul – a echipei, a mingii, a porţii, a terenului şi a timpului alocat jocului – sunt ingredientele unei reţete cu un gust mereu deschis către neprevăzut.

Fotbalul e un creuzet unde se amestecă, la fel ca într-un experiment asupra timpului, imense aglomerări de ştiinţă cu şanse venite de nicăieri. Predictibilitatea e trimisă la pământ de croşee intraductibile în cuvinte.

Nivelul 3. Mai am un pic. “Ai cam exagerat”, bănuiesc că-ţi zici după ultimele paragrafe. La urma urmei, e vorba doar despre 20 de oameni care aleargă după o minge în vreme ce alţi doi stau de pază. Nimic mai mult.

Corect. Dacă-mi dau o pereche de palme-n oglindă, se poate să mi se întâmple ca în proverbul zen care-ţi place aşa de mult, ştii tu, cel cu nivelul trei, al înţeleptului, pentru care apele redevin ape, câmpiile, câmpii, şi munţii – munţi :) .

Dar dacă, totuşi, duc ideea până la capăt? Ce-am adunat până aici? Care sunt cele trei niveluri precedente? Accesibilitate, transfer simbolic, dozaj ideal.

Cu ce seamănă această combinaţie, dintre iluzia că înţelegem, bagajul istoric care nu ne aparţine şi apoi, dincolo de ele, perfecţiunea interioară a întregului?

Ce rost are să plimbi mingea? Tu te-ai gândit? De ce să faci schimb cu ceilalţi? Ce sens are să o trimiţi în plasă? De ce să ratezi de atâtea ori pentru eventualitatea improbabilă a unei reuşite? Contează dacă pierzi? Pentru ce să câştigi?

E inutil. Şi cu totul absurd. E atât de inutil şi de absurd, încât cercul se închide, înăuntrul lui se face vid, şi acolo, în miezul nimicului, sensul nu are încotro şi, miraculos, se naşte.

*