“Serbia-România 5-0″ este punctul de minim al naţionalei din ultimii 40 de ani, de la acel 1-1 de pe Wembley, din ’69, când s-a născut speranţa că echipa reprezentativă poate juca de la egal la egal cu oricine.

Cum am ajuns aici? Cum am ajuns să avem o echipă ca o fotografie a mediocrităţii apatice?

Cum se explică genealogiile cu final iraţional Dobrin-Balaci-Hagi-Varga sau Dumitrache-Cămătaru-Răducioiu-Marica? Care sunt cauzele pentru care în primul “11″ joacă abulicul Maftei, indolentul Cristea, rarefiatul Ghioane sau nesimţitul Mutu?

Tot sistemul s-a prăbuşit. Nici un club din ţară nu mai descoperă şi creşte, la nivel european, fundaşi centrali înalţi şi ciolănoşi, mijlocaşi care să poată ţină mingea şi să aibă curajul firesc de a ataca poarta adversă şi atacanţi care, totuşi, să înscrie. Nu avem, în campionatul intern, nici un fundaş lateral cu zvâc, nici un stoper care să bage spaima în namilele altora, nici un închizător care să acopere lăţimea de 20 de metri unde se decid atacurile de succes şi contraatacurile spectaculoase, nici un mijlocaş ofensiv care să aibă minima putere psihică de a-şi depăşi adversarul prin dribling sec, nici un înaintaş (ce semantică onorantă!) care să fie lipsit de complexe când e să şuteze de la 16 metri sau când e s-o înţepe din careul mic.

Sistemul s-a prăbuşit pentru că nu mai pune preţ pe copilul simplu şi ambiţios care vrea să ajungă Hagi. Fotbalul românesc nu mai e o şcoală a visurilor, ci un club de noapte în care ultra-plătiţii noştri analfabeţi se întrec în ţoale scumpe şi în femei dezbrăcate ca breloc.

Fotbalul e imaginea cea mai fidelă a societăţii noastre. Patroni proveniţi fie din nomenclatură, fie dintre hoţii necondamnaţi sau din rândul bişniţarilor care-şi iau drept modele mafioţi imaginari controlează cluburi prin care spală bani, îşi numesc slugi în funcţiile aflate la vedere şi apoi tot ei se miră de ce acestea le risipesc milioanele, îşi tratează jucătorii ca pe nişte sclavi pentru că asta înţeleg ei din suma de transfer şi, mai presus de toate, au ajuns să dispună şi de dreptul microbistului de a intra pe stadion.

Iar acum, la această oră mică şi pierdută precum galeria noastră între cei 70.000 de vulturi de pe Maracana sârbească, tot ei, puşcăriaşii virtuali, sunt sunaţi şi întrebaţi ce e de făcut. Tot ei, trabucurile încălţate, tot ei, cojile fără sămânţă.

Hai România!