În termeni umani, criza financiară mondială este efectul unui viciu banal (dacă viciul poate fi banal): lăcomia. Au spus-o specialiştii, nu eu. Marile bănci de investiţii care au dat faliment nu se mai săturau, nu mai aveau nici o măsură şi îşi încălcau propriile norme de dragul banilor, a cât mai mulţi bani. Şi mai mulţi, şi mai repede.

Trăim vremuri ale excesului. Măsura justă e sub asaltul simultan a nenumărate şi tot mai perverse forme de a exceda limitele firescului. Nimic nu e destul, nimic nu ne mai mulţumeşte. Facem tot ce ne stă în puteri ca să ieşim din matcă; pentru a atrage atenţia, pentru a aduna lucruri sau slavă deşartă.

În aceste condiţii, îndrăznesc să sper că vor urma şi alte falimente, poate şi mai răsunătoare, ale unor sisteme viciate iremediabil. Primul care-mi vine în minte este televiziunea. Câţi dintre dumneavoastră ştiu că, la şedinţa de dimineaţă, departamentele de ştiri analizează ratingurile de cu o seară înainte, minut cu minut, ba uneori chiar secundă cu secundă, după un model care sună cam aşa: “19.02, noi am intrat cu accidentul, ei cu bătaia din parlament; noi atâta, ei atâta; apoi au băgat ei accidentul şi ne-au luat, noi ce aveam? (…) 22.15, la noi se păruiau X cu Y, la ei era din nou şezătoare… I-am spart!” ş.a.m.d.

Veţi spune că e normal într-un sistem concurenţial. Că asta cere publicul, iar ei se conformează. E un business. Aşa o fi, dar asta e o judecată orizontală. Aşa au făcut şi companiile americane care ajunseseră să dea credit oricui, fără măsură. Pe verticală, în cealaltă ordine a lucrurilor, totul s-a năruit. Aşa va fi şi în cazul televiziunii.

Cine urmează?