Metaforele şi asocierile culturale pe care le folosim când vorbim liber, când nu citim un text pregătit dinainte, dezvăluie despre oricare dintre noi mai multe decât am vrea să se ştie. Din fericire pentru convieţuirea noastră, puţinii mistagogi, aceia care pot tălmăci legătura dintre cuvinte şi gândurile care le determină, se ocupă cu probleme mult mai importante. (Altfel, cantitatea de ură şi numărul agresiunilor ne-ar copleşi.) Lumea e creată cu infinită înţelepciune: fiecare sâmbure de bine are o şansă la creştere.

Asta e o introducere pretenţioasă pentru o idee pe care nu vreau să o las să treacă. Dacă aş şti pe cine să întreb, cineva care să-mi ducă până la capăt explicaţia, aş face-o. Dar nu ştiu, aşa că încerc să înţeleg pe cont propriu, cu riscul de a greşi.

1. “Iohannis este un lucru, eu sunt un om”, această frază e primul declanşator. A fost comentată prea puţin, mai degrabă a stârnit băşcălie (în stil românesc), dar pe mine, mărturisesc, m-a speriat. Nu din motive politice ori electorale, ci omeneşti.

Ce înseamnă ca tu, om, să spui despre alt om că e un lucru? Ce presupune, mental, această “definire”, ce putem afla despre autorul ei? S-o luăm pe paşi, ca la tablă.

Dihotomia lucru-om se referă la calitatea de a avea sau nu viaţă. Omul e viu, lucrul, nu. Lucrul e inert, impenetrabil, dispensabil.

A spune despre un om că e un lucru reprezintă o extragere simbolică a vieţii sale.

Cel care afirmă aşa ceva comite, în subconştient, un gest similar cu scoaterea inimii din pieptul celuilalt. Într-un plan mult mai misterios, al fantasmelor personale, s-a produs deja un asasinat. Cuvântul, odată devenit sunet, devine o mărturie involuntară a crimei mentale.

2. “Pericolul l-a spus Mihai Eminescu: cine-o îndrăgi străinii mânca-i-ar inima câinii. Principalul defect al domnului Iohannis este că reprezintă interese străine”. Această declaraţie e al doilea declanşator.

Încă o dată. Asocierile mentale pe care le facem când vrem să transmitem un mesaj important spun mult mai multe despre noi, ca emiţători, decât am vrea, uneori, să se afle. În acest caz, nu avem voie să trecem peste “mânca-i-ar inima câinii”. E din aceeaşi categorie.

Mâncarea inimii cuiva, în unele culturi primitive, precum şi în anumite ritualuri magice, înseamnă fie preluarea identităţii acelui om (pentru că se crede că inima ar fi “sediul” sufletului), fie însuşirea puterilor sale. Precedată bineînţeles de omor, devorarea inimii – organul definitoriu al vieţii – constituie suprema înfrângere, anihilarea fără de întoarcere a celuilalt.

În asocierea citată, asasinatul e dublat de o umilinţă mizerabilă: inima e mâncată de câini, de nişte animale, nici măcar de cel care a comis omorul. E aneantizarea omului care a fost.

*

În două zile, două asasinate simbolice. Unul mai respingător decât altul. O trecere a omenescului în regnul mineralier şi o trecere în regnul animal. O împietrire a sufletului şi o înfulecare a inimii.

Cuvintele spun adevărul.

*