Prin numirea lui Cornel Nistorescu la conducerea “Cotidianului” şi mai ales prin recunoaşterea implicită a faptului că i-a dat mână liberă, în ciuda reacţiei de respingere din redacţie şi a dezastruoasei imagini publice pe care noul director al ziarului a transmis-o încă din prima zi de directorat efectiv (luni, 3 august), Sorin Ovidiu Vântu a înfipt singur ţăruşul de la care calota aparent solidă a trustului său poate crăpa iremediabil. Iată argumentele mele:

1. Cenzura. Degeaba se mai străduie Nistorescu să o dea la întors, invocând motive profesionale: articolul Mirelei Corlăţan referitor la Petru Romoşan şi istoria premergătoare publicării sale sunt pilde de bună-credinţă care se pot preda la facultatea de jurnalism, iar decizia de a-l “amâna”, scoţându-l de pe site, reprezintă un act de cenzură. Ziarista a aşteptat nu mai puţin de 2 ani verdictul CNSAS pentru a scrie despre colaborarea criticului cu Securitatea, deşi avea informaţii în acest sens. Mai departe, tocmai pentru a nu îl lovi pe Romoşan cu alte mijloace, ea n-a reprodus injuriile acestuia din convorbirea telefonică de aproape o jumătate de oră. Unde sunt reaua credinţă şi desconsiderarea celeilalte “jumătăţi”?

2. Conflictul de interese. Dacă Nistorescu însuşi era de bună-credinţă şi profesionist veritabil, el trebuia să-şi delege autoritatea cu privire la acest subiect unui adjunct, din simplul motiv că este prieten foarte bun cu persoana vizată. Astfel, ar fi arătat că e imparţial şi că-şi respectă meseria şi subordonaţii. (Şi, a propos de meserie, însăilarea de azi a unor citate, fără context, justificare şi o minimă ordine, e departe de a fi o lecţie de gazetărie. Asta ca să nu mai vorbim despre interes public versus răfuială personală).

3. Dispreţul faţă de jurnalism. A concedia un jurnalist, indiferent cine este el, cu argumentul că “nu se potriveşte” cu ceea ce va urma reprezintă o sfidare a acestei profesii şi a libertăţii de exprimare. Dacă Nistorescu sau patronul ziarului ar fi anunţat anterior care este noul concept sau noua orientare, dacă ar fi făcut totul la vedere, abia atunci ar fi existat, eventual, o circumstanţă atenuantă. Aşa însă, decidentul şi cel care îi ţine spatele compromit ideea afacerii de presă, bazată pe mandat limpede, credibilitate şi adevăr.

*

Cele trei argumente de mai sus se referă la acţiunea concretă a lui Nistorescu în redacţie, creditată de patronul ziarului. Urmează efectele mai ample şi cu recul mai dureros ale mişcării de la “Cotidianul”:

4. Umilirea board-ului. Decizia de instalare a lui Nistorescu a fost luată fără acordul şi peste capetele Consiliului Director (format din 8 persoane) al grupului Realitatea-Caţavencu, dovezi în acest sens fiind, printre altele, îndepărtarea lui Doru Buşcu, atitudinea fără precedent a acestuia de a nu mai comenta ce se petrece la ziarul pe care-l consideră “copilul său de suflet”, desfiinţarea Consiliului Editorial de la “Cotidianul” (din care făcea parte şi preşedintele trustului, Emil Hurezeanu), precum şi şedinţa ad-hoc desfăşurată luni pe tema scandalului provocat de Nistorescu.
Dacă board-ul nu mai are autoritate în chestiuni delicate (de exemplu ţinând de “ce va urma”), înseamnă că toată structura creată de Vântu este deja fisurată la vârf, cel puţin din punct de vedere psihic, din cauza frustrărilor care se adună. Banul nu este un liant pe termen lung.

5. Haloul spart. Îndepărtarea principalilor comentatori externi (Antonesei, Vighi, Baconsky, Morar, Fumurescu), precum şi boicotul declarat de Buşcu şi de Turcescu, care nu vor mai semna în ziarul pe care l-au relansat în 2004, vor produce un efect de imagine devastator, pe termen lung. Asta chiar şi în cazul în care exact asta se dorea, iar anumiţi păpuşari se bucură că au scăpat mai repede decât sperau de vocile independente. Şi chiar dacă noul director, cumva, nu dă doi bani pe opiniile lor.

6. Anti-Caţavencu. Spiritul Academiei Caţavencu - publicaţie care a reprezentat modelul de nonconformism, originalitate şi libertate în anii ‘90 şi în prima parte a acestui deceniu - este sub asediu. Acel spirit supravieţuieşte mai ales printre redactorii simpli, deşi a fost sufocat de statutele, poziţiile, ong-urile şi sinecurile unor “senatori” AC. Faptul că, începând din 2004, a fost girat şi susţinut de Caţavencu i-a adus “Cotidianului” prospeţime, onestitate şi ştaif. Şi, pentru că toate aceste valori sunt pagube colaterale de câteva zile încoace, spiritul cu pricina va lovi. El e precum grupările de gherilă, nevăzute, dar sângeroase, sau precum caii din Deltă: uitaţi, dar liberi.

7. Inadecvarea temporală. După 20 de ani de presă liberă, într-o lume a internetului zbârnâitor, se înşală rău acel patron de media care-şi imaginează că poate face faţă (a se citi afaceri credibile şi sănătoase) dând mână liberă unor personaje vetuste din punct de vedere moral şi profesional. Da, e criză, însă criza va trece, şi contractele secrete cu entităţi politice, proprietăţile nedeclarate şi cercul concentric al servitorilor plătiţi să comenteze cu “target” vor ieşi la iveală. Singura şansă, mai ales în acest business, o reprezintă transparenţa şi respectul faţă de profesioniştii cinstiţi. Faţă de resursa umană, cum se zice mai nou. Ea susţine performanţa.

*

MAI TÂRZIU. “Aţi jucat cu vreuna din tabere în campania electorală, l-am întrebat eu? Cu amândouă şi fără nicio urmă. Totul la geamantan! Domnul Vîntu voia două ziare. Unul serios, care să bată la vârful societăţii şi unul de scandal. Şi nimeni să nu ştie niciodată cine se află în spatele lor.
Domnule, i-am spus, în România totul se află! La proşti, a zis el cu acelaşi cinism. Angajăm un redactor-şef şi acesta execută ordinele prin telefon. Eventual punem şi o cameră video ca să aveţi sentimentul că vorbiţi cu cineva. Să-l vedeţi cum transpiră când daţi ordine. Şi rupem piaţa! E greu de rupt o piaţă cu profesionişti număraţi, am încercat să-i explic. Domnule, eu am o armată de foşti ofiţeri de securitate, de contrainformaţii…” (Cornel Nistorescu despre Sorin Ovidiu Vântu, în EvZ, 13 ianuarie 1997. Textul integral, aici)