Carmen Gavrilă e un reporter ca-n filme. I se spune “soldatul sovietic”, pentru că “rezistă la orice”. E singurul jurnalist de teren din România care ştie limba farsi (persană). A învăţat-o mai întâi la Facultatea de Litere din Bucureşti (împreună cu engleza), apoi şi-a perfecţionat-o făcând deplasări succesive în Iran. De altfel, nu cred că greşesc dacă spun că e cel mai bun cunoscător al problematicii iraniene din mass-media de la noi. Poate singurul.
A început presa în 1998, la Radio România. A lucrat mai întâi la Social, după un an a trecut la Camera Ştirilor, iar de acolo pe teren, cu specializare pe politica externă a României şi pe spaţiul islamic. Acum, Carmen e redactor de rubrică (un fel de comentator-editor) la Radio România Actualităţi – “prima dragoste” şi “firul roşu” al muncii sale.

A colaborat cu mai multe publicaţii, printre care Cotidianul, Adevărul, Evenimentul zilei şi Dilema veche. Mai nou, scrie la Foreign Policy România, care îi oferă spaţiu pentru “zone care altfel nu sunt acoperite în presa noastră, cum ar fi Asia Centrală, mişcările din interiorul islamului sau adaptarea islamului la lumea modernă”. În 2007, a obţinut premiul Clubului Român de Presă pentru un interviu cu preşedintele libanez Emile Lahoud, publicat în Cotidianul.

La alegerile prezidenţiale desfăşurate săptămâna trecută în Iran, Carmen a fost, cum altfel, prezentă. Acum e acasă, la Bucureşti, şi s-a bucurat când i-am solicitat un interviu în care să explice situaţia explozivă de la Teheran. (Nu rataţi fotografiile de la finalul postării!)

*

Cum se spune “Bună dimineaţa” în persană?
Sobh beheir
.
Sobh beheir
, Carmen!

Sobh beheir
, Mihnea. Hal-e shoma cetor ast ? Adică “ce mai faci?”. În limba farsi şi în Iran e obligatoriu să mai spui ceva în afară de salut, altfel eşti considerat nepoliticos.
Când ai ajuns prima dată în Iran şi a câta vizită a fost cea de acum, de la alegeri?

Prima dată am ajuns acolo în 2004 şi de atunci am mers în fiecare an. Am acoperit şi alegerile prezidenţiale din 2005. Acum a fost a 6-a vizită.
Cum ai defini ceea ce se întâmplă acum la Teheran? Este „clasica” înfruntare dintre islamul radical şi cel moderat?

Nu aş formula aşa. Nu este vorba de religie neapărat. Este mai degrabă o mişcare, o tendinţă a unei părţi a populaţiei spre un alt fel de Iran, mai deschis în politica externă şi mai ales în economie. Oamenii, inclusiv protestatarii de pe străzi, nu vor schimbarea regimului, a republicii islamice. Ei vor doar ca economia să fie deschisă la investiţii străine, pentru că, la ora asta, Iranul are mari probleme economice, inclusiv din cauza dependenţei de exporturile de petrol. Toţi cei cu care am vorbit, indiferent cu cine au votat, cu Ahmadinejad sau Mussavi (candidatul clasat pe locul 2, potrivit rezultatelor oficiale – n.M.M.), au spus acelaşi lucru: “Vrem investiţii străine, vrem locuri de muncă, vrem să scadă inflaţia”. De altfel, în campania electorală principalele subiecte au fost economia şi politica externă. Evident că, în plus, când strigă numele lui Mussavi, protestatarii nu se referă numai la economie şi politică externă, ci ar dori, tinerii în special, ceva mai multe libertăţi sociale. E firesc.
Cât e inflaţia în Iran?

Oficial, doar 15%, dar, neoficial, se pare că merge spre 20, chiar 25%. Iar şomajul, tot neoficial, atinge chiar 20-25% şi afectează în special populaţia tânără, care reprezintă cam 65%. Mă refer aici la oameni sub 35 de ani. Iranul este un nanny state, cu multe subvenţii care sufocă economia.
Înseamnă că e printre cele mai tinere ţări din lume…
xact. Ştii de ce? Pentru că, în timpul războiului cu Irakul, liderul suprem Khomeini, părintele revoluţiei islamice, le-a spus iranienilor să facă cât mai mulţi copii. Atunci Iranul şi-a dublat populaţia. A fost un boom demografic până după războiul cu Irakul.

*

Să revenim la alegeri. Crezi că e posibil ca Ahmadinejad să fi luat mai puţin de 30% din voturi, cum susţine opoziţia, iar frauda să fie atât de mare, încât să-l fi săltat până la 62%, cât indică rezultatele oficiale?
NU CRED! Sincer. Eu sunt convinsă că Ahmadinejad câştiga în orice condiţii.
De unde a „răsărit” Mir Hossein Mussavi? Care e povestea lui?

Musssavi nu e tocmai un politician nou, e mai degrabă unul “reciclat”. A fost premier în perioada războiului cu Irakul (1980-1988 – n.M.M.), era susţinut de liderul Khomeini. După ce Khomeini a murit, ayatollahul Khamenei (succesorul lui Khomeini în funcţia de lider suprem – n.M.M.), care nu-l simpatiza deloc pe Mussavi, l-a scos din funcţie. Apoi, funcţia de premier a fost şi ea desfiinţată cu totul, iar atribuţiile au revenit preşedintelui.
Şi el ce-a făcut din
90 până acum?
A lipsit 20 de ani din viaţa politică. A făcut afaceri.
Eşti de acord că una dintre dovezile fraudei electorale este faptul că Mussavi şi candidatul situat pe locul 3, Karoubi, au pierdut în regiunile lor natale, ceea ce ar contrazice profundul ataşament etnic şi tribal al musulmanilor?
În Iran se poate vorbi mai puţin de ataşament tribal, cum e la arabi. Iranienii au un puternic simţ de naţiune, de popor, sunt şi foarte naţionalişti. Triburile, cu trăsăturile lor, se “topesc” în noţiunea mai mare de “popor iranian”. Considerentele după care votează iranienii nu ţin cont de faptul că un candidat sau altul provine din oraşul lor. De exemplu, alt candidat la prezidenţiale, Mohsen Rezaie, era complet necunoscut în oraşul său natal, un port de la Marea Caspică. Iranienii votează aşa: cei săraci şi din zone de provincie, oraşe foarte mici ori sate, precum şi cei săraci din oraşele mari au devenit încă din 2005 sensibili la discursul anticorupţie. De aceea Ahmadinejad a avut aşa mare succes, deşi părea complet necunoscut, în 2005 şi din nou acum, în 2009. Iranienii din clasa medie şi bogată reacţionează bine la discursuri pe economie, deschidere a politicii externe, libertăţi sociale.
În aceeaşi idee, a fraudării, este victoria lui Ahmadinejad în Teheran
neplauzibilă, aşa cum susţine opoziţia?
Victoria la Teheran nu e defel surprinzătoare. Trebuie ţinut cont că Teheranul este împărţit în două, cum e tot Iranul: Sudul sărac, care a votat în masă, şi în 2005, şi acum, cu Ahmadinejad, şi Nordul şic, modern, bogat, care a votat cu Mussavi. Evident că taberele sunt disproporţionate, sunt mai mulţi cei săraci, care i-au iertat lui Ahmadinejad unele greşeli făcute în programele economice până acum.

*

Declaraţia lui Ahmadinejad de după debutul protestelor, că dosarul nuclear e „de domeniul trecutului”, poate fi interpretată ca un mesaj adresat Occidentului – „lăsaţi-mă la putere şi renunţ la bombă”?
Nu poate fi interpretată aşa. Oricine ar fi preşedinte, Iranul nu va renunţa la programul nuclear. Chestiunea nucleară este una de demnitate naţională pentru iranieni. Chiar şi oameni cu vederi pro-democratice mi-au spus că susţin programul nuclear. Se pare că propaganda a funcţionat…
Atunci cum interpretezi acea declaraţie?

Eu cred că mesajul a fost că Iranul nu va negocia. Asta a vrut să spună, că această chestiune este închisă.
Adică merg înainte…

Dar, evident, una sunt declaraţiile şi alta e ce se va întâmpla. Trebuie ţinut cont că preşedinţia nu e singurul pol de putere în Iran.
Aici voiam să ajung. Am citit că una dintre cheile de înţelegere a situaţiei de acum ar fi bătălia pentru putere între aripa militaristă, a Gardienilor Revoluţiei, reprezentată de Ahmadinejad, şi o ramură mai pacifistă a clericilor iranieni, care îl susţine pe Moussavi, dar a cărei figură forte este fostul preşedinte Rafsanjani. De ce îl susţine liderul suprem al ţării, ayatollahul Ali Khamenei, pe Ahmadinejad?

E parţial adevărat. Liderul suprem joacă un joc dificil, de mediator. Rolul lui e să păstreze intactă moştenirea lui Khomeini, adică republica islamică. El îl susţine pe Ahmadinejad, dar niciodată sută la sută, pentru că nu îşi poate permite să aiba fracturi majore în sistem, să nemulţumească prea mult pe unii în favoarea altora. În prezent, Ahmadinejad se bucură de sprijinul pasdaran şi basij (gărzile islamice, respectiv voluntarii din miliţiile islamice), care au inclusiv mari interese economice, deci el are în spate o mare forţă. Împotriva lui Ahmadinejad s-au raliat o serie de ayatollahi bătrâni, cei care au făcut revoluţia islamică alături de Khomeini.
Eşti de acord cu declaraţia lui Obama că
„diferenţa în termeni de politică între Ahmadinejad şi Mussavi nu este atât de mare pe cât se crede”? Şi că, indiferent de rezultatul renumărării voturilor, regimul iranian va rămâne ostil Americii?
Sunt perfect de acord cu ce a spus Obama. De data asta SUA parcă începe să nu mai fie oarbă în ce priveşte Iranul. Politica americană faţă de Iran a fost catastrofală până acum, au judecat complet greşit de multe ori. Şi când au forţat lovitura de stat prin care l-au dat jos pe premierul Mossadeq (în 1953 – n.M.M.), şi revoluţia islamică au înţeles-o greşit – erau convinşi că şahul va rezista, iar în ultimii 30 de ani s-au încăpăţânat să spere în schimbarea regimului de la Teheran, iarăşi greşit. Mai e un jucător de care trebuie ţinut cont, Rusia, pe care iranienii nu o iubesc prea tare…

*

Iar mi-ai ridicat-o la fileu :) Marţi, 16 iunie, în timp ce la Teheran protestau sute de mii de oameni, Ahmadinejad s-a dus la Ekaterinburg, la summitul Organizaţiei pentru Cooperare de la Shanghai, unde s-a întâlnit cu preşedinţii rus şi chinez. Se spune că Rusia e interesată în menţinerea lui Ahmadinejad la putere, pentru că reînceperea dialogului dintre Iran şi Occident ar putea însemna şi deschiderea conductelor de gaz, ceea ce ar slăbi poziţia Moscovei de principal furnizor al Europei.
Teheranul se teme de dependenţa de Rusia. Oricine ar fi preşedintele ţării, Iranul doreşte să devină sursă de gaz pentru conducte europene, cum e şi Nabucco. Ar fi o mare lovitură pentru Rusia. În mandatul de până acum al lui Ahmadinejad, Iranul a făcut nenumărate declaraţii şi demersuri ca să devină sursă pentru Nabucco, aşa că Ahmadinejad nu este un obstacol. Plus că deciziile astea majore se iau în alte foruri, nu la preşedinţie, ci la liderul suprem şi la Consiliul de Evaluare a Oportunităţii, asta e traducerea corectă. Acest consiliu stabileşte politica şi economia la nivel macro. Există şi un plan pe 20 de ani, iar tendinţa este de deschidere – ce-i drept, timidă, dar e totuşi o deschidere. De exemplu, Ahmadinejad a întărit în ultimii doi ani programele pe turism, iar diplomaţii şi oficialii lor au vorbit mult despre nevoia de gaz iranian a europenilor. Şi mai e ceva, foarte important, înainte de acea deschidere spre Vest: e nevoie de modificări ale legii în Iran, pentru că în Constituţie sunt stipulate restricţii pentru investiţiile străine şi pentru privatizările către străini.
În ce sens?

Datează de pe vremea lui Khomeini, ca să protejeze Iranul de influenţa străină în economie. Ţine cont că ei au amintiri amare… Pe vremea şahului Pahlavi (răsturnat de revoluţia islamică din 1979 – n.M.M.), petrolul iranian se scurgea din ţară spre Marea Britanie, de exemplu, la preţuri infime.
Iranul e capabil, prin forţe proprii, fără investiţii străine, să devină un mare exportator de gaz?

Nu. Are nevoie de investiţii. Conductele iraniene sunt şi foarte vechi, şi insuficiente. Nu şi le pot extinde şi moderniza singuri, au nevoie de mari investitori. Ei n-au nici rafinării. Paradoxal, exportă petrol şi importă benzină!
Şi se tem să nu fie o cutie a Pandorei dacă deschid ţara pentru capitalul vestic…

Exact… Plus că ruşii stau şi veghează. La cea mai mică mişcare a Iranului spre Vest ori spre SUA, fac câte ceva. De exemplu, uită să trimită un transport de echipament spre centrala Bushehr (reactor nuclear – n.M.M.)

*

Am citit că circa 35% dintre iranieni au acces la internet. Spune-mi câteva percepţii false ale românilor despre viaţa iranianului de rând, dar şi câteva lucruri care, la o adică, ne-ar şoca.
Iranul este un spaţiu extrem de complex, iar asta nu se reflectă în presa occidentală decât foarte puţin; în România nici atât, totul e în alb şi negru. De exemplu, Iranul, raportat la populaţie, are cea mai mare comunitate de bloggeri din lume, inclusiv Ahmadinejad şi liderul suprem Khamenei au blogurile lor. Apoi, la Qom, capitala religioasă a ţării, poate cel mai mare centru spiritual şiit, alături de Najaf din Irak, toţi marii ayatollahi au site-urile şi blogurile lor, pe care credincioşii pot lăsa întrebări despre credinţă şi li se răspunde. Altceva: operaţiile estetice sunt o modă în Iran, sunt considerate corecte din punct de vedere islamic. Sau: Iranul este singura ţară islamică în care se face cercetare pe celule stem şi fertilitate. Există în Teheran şi Isfahan nişte clinici “de ultimă oră”. Sau am cunoscut femei în chador care aveau doctorate obţinute în străinătate şi purtau chador pentru că aşa voiau. E o idee preconcepută că vălul islamic, hejab-ul, înseamnă ceva din punct de vedere politic. O tânără care e machiată puternic şi cu şalul lăsat lejer, să i se vadă părul, nu mai e o dizidentă. E doar o dorinţă firească a unei femei de a fi frumoasă.
Chador e veşmântul negru care le acoperă complet…?

Da, chador-ul acoperă din cap până în picioare. În Occident se face confuzie: hejab-ul neglijent nu e semn de dizidenţă, a fost în anii 90 şi începutul anilor 2000, era un statement, dar acum nu mai e. Vezi tu, în general jurnaliştii occidentali vorbesc cu o minoritate, cu iranieni care ştiu engleza, care sunt puţini, cu studenţi, cu intelectuali, şi, gata, cred că au înţeles Iranul, că Iranul are o populaţie care e gata-gata să răstoarne regimul. Ei neglijează majoritatea profund credincioasă, profund spirituală, mai neinformată şi aflată mai puţin în contact cu lumea din jur. În Iran, femeile nu şi-au acoperit niciodată faţa, iar iranienii se mândresc cu asta. Gura o acoperă doar cele fundamentaliste. Sau, când au nevoie de mâini ca să ducă un copil sau o sacoşă cu cumpărături, îşi prind chador-ul cu dinţii. E o imagine şocantă, dar atât.
“Hejab neglijent” înseamnă că nu-şi mai acoperă părul sau gura?
mai ales când o femeie poartă şalul în aşa fel încât să i se vadă părul.
Ultima întrebare: de ce crezi că s-a dus Ceauşescu în Iran când în România începuse revoluţia?

Hihihi. Bună întrebare. Întâi să îţi spun că în Iran circulă o glumă. Mi-a zis-o un taximetrist de vreo 60 de ani: “Dacă vreţi să scăpaţi de vreun conducător, să vină în vizită în Iran, apoi sigur cade”. După mine, Ceauşescu nu a crezut că ar putea cădea şi s-a dus liniştit să mai bată palma pentru nişte contracte economice. Trebuie spus că românii au o imagine foarte bună în Iran. Tinerii nu ne cunosc, dar cei de la 40 de ani în sus ştiu despre România, despre tractoarele româneşti, despre fotbaliştii români, şi ne simpatizează. Ei spun că şi românii au avut de suferit de pe urma străinilor, vezi ruşii, ca iranienii. Asta e la nivel popular, simplist.
Spune-mi, în finalul acestui interviu – din care eu, cel puţin, am învăţat foarte multe -, cum vezi evoluţia situaţiei din Iran.

Cred că situaţia se va linişti, dar, oricum, semnalul e clar: în interior, şi în sistem, şi la nivelul populaţiei, este o fractură de interese de care sistemul, ca sa supravieţuiască, trebuie să ţină cont. Şi liderul suprem, Khamenei, cred că va face asta. Plus că Rafsanjani (conducătorul Adunării Experţilor, care-l numeşte pe liderul suprem – n.M.M.), care este extrem de puternic alături de lider, va avea grijă să existe nişte renunţări, pentru că nu îşi pot permite să păstreze acest nucleu de nemulţumire. Părerea mea este că vor încerca nişte deschideri timide mai ales pe linie economică, dar rămâne de văzut cum va juca Rusia, dacă îi va bloca. Impresia mea este că în Iran se doreşte comunicare cu SUA. UE nu prea contează pentru ei; când iranienii vorbesc cu UE, de fapt se adresează SUA. Manifestaţiile de pe străzi sunt un semn clar, chiar dacă e vorba de o minoritate. Iranul nu se poate întoarce la anii de gheaţă, anii 80, asta e clar.
“Mulţumesc foarte mult”, în persană?
heili mamnun. au motshakeram.
Kheili mamnun, Carmen. Motshakeram.

*

Carmen a fost de acord să-mi pună la dispoziţie câteva dintre fotografiile realizate în timpul deplasărilor sale în spaţiul islamic.

Carmen împreună cu iranianca Shirin Ebadi, laureată a Premiului Nobel pentru Pace în 2003

Intervievând un lider al Hamas, în 2006…

În Iran, tot în 2006…

Împreună cu un purtător de cuvânt şi cu luptători ai Brigăzilor Martirilor Al-Aqsa,
“braţul înarmat” al grupării palestiniene Fatah

În Afganistan, purtând o vestă antiglonţ care cântărea circa 30 de kilograme.
“Mă cocoşa”, povesteşte Carmen

*