Îmi doresc ca acest spaţiu să devină loc de atac al unor subiecte pe care, în mod normal, nu le găseşti pe site-urile mari. De fapt, ăsta numai “mod normal” nu e, pentru că sunt evitate tocmai temele care ne preocupă cu adevărat şi în preajma cărora semnul ? rămâne izolat şi cocârjat.

Primul exemplu, pentru că azi a început postul Naşterii Domnului. De ce să ţinem post? Are vreun rost?

Nu vreau să aduc argumente teologice şi nici nutriţioniste. Îmi caut propriile imbolduri, şi-atunci mă pun în pielea cuiva căruia un nehotărât îi cere motive pentru a încerca. Motive simple, umane, dincolo de hrană şi dincoace de credinţă. În interval, cum zice Pleşu.

Deci: ce rost are să te abţii de la ce-ţi place (mai mult)? Mai întâi, să vezi cum te simţi, tu pe tine. Nu fizic, ci studiindu-ţi reacţia la senzaţia de nevoie şi la desprinderea de obişnuinţă (alimentară, alcoolică, sexuală etc). Apoi, poţi afla până unde ţi se întinde caşcavalul voinţei şi în care dintre zonele de abstinenţă are cel mai sănătos efect. Unde eşti mai slab şi unde te ţii tare.

Dacă reuşeşti să înaintezi în timp şi voinţa rezistă, te întâlneşti cu demonii. Ce dulce e ispita pe care ţi-o arată ei: “Doar un pic, doar o bucăţică, doar o înghiţitură…”. O să descoperi că nu eşti singur, că ai ajutoare care compensează gândul plăcerii cu satisfacţia puterii.

Te poţi trezi încântat, făcându-ţi ordine pe dinăuntru, nepremeditat. Adunând de pe jos, suflând praful de pe cărţile dragi pe care le uitaseşi, ridicând scaunele pe mese pentru a şterge prin toate ungherele. Vei simţi cum ieşi cuminte din tine însuţi şi cum te poţi întoarce ca pe-o mânecă – de pe dos pe faţă, aşa cum e sensul corect.

Iar la sfârşit, dacă ai trecut prin toate astea şi prin nenumărate-complicate altele, vei şti, paradoxal, că totul a fost pentru ca să regăseşti – la dimensiunea lor iniţială, nealterate, complete – şi bucuria, şi plăcerea, şi îndestularea. Simple şi copleşitor de bune.