Dacă nici un român n-ar fi ales să lupte în munţi, punându-şi ţara mai presus decât viaţa, la ce verticală ne-am mai fi raportat? Dacă Regele n-ar fi renunţat la tron, punând viaţa unor nevinovaţi mai presus decât tradiţia familiei sale, ce model de sacrificiu al puterii am mai fi avut? Şi dacă zeci de mii de oameni cinstiţi n-ar fi dispărut în puşcării, punând tradiţia mai presus decât libertatea, din ce morminte am mai fi putut învia?

De ce aceste întrebări grave? Pentru că în viaţa fiecărui om există momente când el se defineşte în raport cu propria conştiinţă, îşi stabileşte poziţia în comunitate şi răspunde unei instanţe superioare, fie ea divină sau creată din nevoi raţionale. Dacă destinul ar fi un trup, mi-l imaginez străpuns în acele momente de răscruce, ca într-o acupunctură a discernământului.

Ai înfipt acul sau ai trecut mai departe? Ai avut curajul de a spune “Nu” când ai ştiut că acesta e răspunsul vertical? Sau ai lăsat pe altă dată, din calcule orizontale? Ai fost tu însuţi, acela din visul secret, sau tu celălalt, care nu ridică privirea în oglindă?

Cred că asta înseamnă “mai presus”: întemeierea pe verticală. Marcarea orizontalei la răstimpuri, când eşti încercat, cu un hotar vizibil.

Atunci, atunci şi atunci, am înfipt un reper în trupul destinului meu, m-am oprit şi-am zis: “Nu”.