Iulian Comănescu îşi lansează duminică prima sa carte, intitulată “Cum să devii un Nimeni. Mecanismele notorietăţii, branduri personale şi piaţa media din România”. Mă bucur foarte mult pentru el că a avut curajul de a face o asemenea prinsoare cu sine însuşi şi că a şi ieşit biruitor.

Generaţia noastră, a celor care au intrat în presă în 1990, este pândită de primejdia risipirii şi puţini au avut până acum forţa şi răgazul de a scrie altceva decât articole. Unii dintre noi au construit ziare, mai bune sau mai rele, câţiva s-au pierdut în căutarea unor iluzii de putere, alţii au avut şansa de a descoperi tineri şi de a le arăta ce-au aflat.

Pentru aceştia din urmă, pentru tinerii jurnalişti care, în scurt timp, vor trebui să-şi asume răspunderea de a stabili politici editoriale şi de a propune repere noi, am ales un fragment din cartea lui Iulian, pe care îl public cu acordul lui. Încă un amănunt: cartea va fi lansată duminică, de la ora 12, la standul Humanitas de la Bookfest.

*

„Jurnaliştii pot fi manipulaţi uşor prin surse sau informaţie. Dincolo de toate suspiciunile de corupţie, înregimentare şi aşa mai departe, cea mai simplă cale de a subjuga un jurnalist este să-i oferi un “pont” convenabil, conform cu opţiunile lui ideologice. Oricât va încerca jurnalistul să le filtreze, aceste opţiuni există.

La limită, orice informaţie apărută în presă serveşte intereselor cuiva, iar presa nu poate opri tot ceea ce se scurge către redacţie, pur şi simplu pentru că astfel de lucruri convin sau nu unui anume actor politic sau fiindcă redacţia nu a avut timpul ori capacitatea de a stabili faptele la modul etern şi imuabil. Adevărul jurnalistic este parţial, imanent şi, oricâte procese ar pune presa în scenă, verdictele lor sunt de altă substanţă decât cele ale justiţiei. Însă, de la un punct încolo, începe manipularea. (…)

Într-un cuvânt, ceea ce se spune negativ despre un partid într-un ziar a fost, foarte posibil, servit de partidul-duşman, dacă nu cumva pontul vine chiar de la membri ai partidului care prosperă pe spinarea lui. Mass media poate construi poveşti interesante în jurul unor atari informaţii “interesate”. Nu întotdeauna însă lucrurile sunt verificate, relativizate, completate aşa cum ar trebui. Şi foarte adesea motivele unor atari dezvăluiri regurgitate nu ţin de o politică ocultă a mediului respectiv de informare şi nici de interesele jurnalistului ca atare. Ci de slabele resurse profesionale cuplate cu dorinţa de a ieşi în faţă. Poveştile spuse dintr-o singură sursă mai au o mare calitate, aceea de a fi rotunde şi incriminatoare, pe gustul publicului. Atunci când contactezi partea acuzată, totul se tulbură. (…)

Când anume putem vorbi despre “intenţii serioase” în materie de “dezvăluiri”? O altă vorbă atribuită lui Ion Cristoiu, care circulă prin redacţii, e că îţi poţi da seama că este vorba despre un “atac” atunci când se repetă. Eu am dezvoltat această idee în şase criterii, pe care le-am folosit de mai multe ori cu succes:

1. Dimensiunile. Un atac adevărat trebuie să fie extins, o pagină de ziar sau măcar vreo patru-cinci minute de transmisie TV.
2. Poziţia în ziar sau în jurnalul TV. Atacul se poziţionează de regulă “în faţă”: la începutul jurnalului (aşa-numitul main), pe prima pagină a ziarului, în deschiderea unei pagini.
3. Repetitivitatea. Este criteriul lui Cristoiu. Dacă e vorba de un “serial” sau ceva ce aduce a campanie de presă – dar nu e o campanie de presă propriu-zisă –, de aceleaşi fapte şi conjecturi îmbrăcate în mai multe feluri, în mai multe zile succesive, dar fără elemente noi de la o apariţie la alta, începe să fie vorba de un mesaj propagandistic.
4. Retorica. De regulă, “atacurile” sunt violente sau măcar muşcătoare, satirice, ironice. Titlurile abundă în cuvinte ca “diavol”, “vinovat”, “gropar” şi multe altele.
5. Scenariile. Ţin mai curând de şopârlele strecurate de politicieni în paginile de editoriale, prin intermediul comentatorilor prieteni, decât de “dezvăluiri”. Dacă în aceleaşi zile, în mai multe ziare, veţi vedea mai multe raţionamente asemănătoare care indică acelaşi vinovat, de exemplu, ele ar putea proveni din “message kit-ul” sau “message box-ul” de campanie al unui partid. Scenariile sunt sărace în informaţie propriu-zisă, scrise la timpul viitor, abundente în presupuneri.
6. Supa reîncălzită. De regulă, “atacurile” nu conţin nimic nou sau conţin prea puţine lucruri noi. Cu toate acestea, uneori prezintă ca noi lucruri deja cunoscute.

Un alt criteriu, exterior textului, este credibilitatea emitentului de mesaj, altfel spus, ethosul aristotelic. E vorba despre unul din cele trei moduri de persuasiune indicate de Stagirit în a sa Retorică, alături de logos şi pathos, oarecum traductibile prin argumentaţie logică şi încărcătura emoţională a discursului.

Bătrânele observaţii ale lui Aristotel se aplică în presa românească într-un mod uşor de prevăzut: există mulţi emitenţi de mesaje fără autoritate morală sau credibilitate într-o anumită chestiune, începând cu politicienii aflaţi în relaţii adverse cu cei la care se referă şi terminând cu editorialiştii care scriu despre probleme în care au o altă implicare, cum a fost cazul lui Bogdan Chirieac în aşa-numita Afacere Motorola.

În noiembrie 2007, Evenimentul zilei relata că acesta a publicat în ziarul Gândul un editorial referitor la echipamentele de telecomunicaţii folosite de firma EADS, fără a dezvălui faptul că era implicat ca acţionar într-o firmă în care făcea echipamente asemănătoare. (…)

Astfel de lucruri sunt sesizate, măcar difuz, de public, dar blamul la care ar trebui expuşi o parte dintre jurnalişti se transferă uneori, în mod injust, asupra profesioniştilor.”