Când votezi liste, alegi o impresie. Contează, bineînţeles, şi cine se află în capul listei, dar, cu cât e mai mare aria de acoperire a forului, cu cât decizia va fi mai departe de tine, cu atât numele celor care-ţi cer votul se vor “estompa” în favoarea unor impresii.

Când ştampilezi, de pildă, o listă pentru un consiliu judeţean, pe unii îi cunoşti, de alţii poate ai auzit, şi-atunci relaţia cu ei, la fel ca partidul din care fac parte, îţi influenţează alegerea într-o măsură semnificativă. Dar, pe măsură ce creşte distanţa dintre casa ta şi locul unde se strâng “aleşii” – controlul tău, inevitabil, scade, şi-atunci te agăţi de asemănări, de senzaţii, de urme ale unor idei, de lucruri pe care crezi că le stăpâneşti, minţindu-te că asta îţi face votul mai întemeiat. (E un mecanism psihologic firesc, la fel ca atunci când cineva îţi povesteşte că a fost într-o ţară despre care nu ştii mai nimic şi, ca să nu scazi în ochii săi, dar nici în ai tăi, îi spui că ai şi tu un prieten care a fost pe undeva, prin zonă, poate nu în acelaşi loc, dar, oricum, nu eşti tabula rasa, ai şi tu o referinţă, ceva, acolo, un comentariu de făcut, deci nu te poate lua nimeni pe nepregătite…)

Alegerile pentru Parlamentul European ne-au luat, evident, pe nepregătite. Ştim puţine despre modul în care funcţionează UE şi aproape nimic despre felul în care ne-au reprezentat europarlamentarii din mandatul 2009-2014, încât votul de acum n-a fost decât o expresie a frustrărilor interne, o seamă de afinităţi locale şi, cum ziceam, de impresii. (Dacă vom fi chemaţi vreodată să alegem un parlament mondial – praf în ochii lumii -, atunci să te ţii domnie a clişeelor…)

Să le luăm pe rând.

Mircea Diaconu a obţinut atât de mult, mai mult decât partide cu pretenţii, pe baza impresiei, inoculată de Antena 3, că “marele nostru actor a fost nedreptăţit”. În mentalul colectiv el era, oricum, o victimă (profesorul Gorea din “Filantropica”), un om cumsecade şi curajos (însurăţelul din “Buletin de Bucureşti”), un băiat simplu şi cuminte (Romi din “Profetul, aurul şi ardelenii”). Îi mai trebuia propaganda aferentă pentru ca mulţimea să facă legăturile inconştiente şi să se transforme în protector, într-un Ilarion Ciobanu care-şi apără fratele de rele şi-i redă viitorul.

Partidul Mişcarea Populară e scindat între “impresia Băsescu” şi “impresia Udrea”. Prima zice – “aici s-au grupat cei care vor să continue campania anticorupţie”. Cealaltă - “O fi Băsescu bărbat hotărât, dar, când vine vorba de femeia asta, judecata îi coboară sub buric”. Cum să fii doctor în teologie, ca Baconsky, sau decan de facultate, precum Cristian Preda, şi să n-ai atâta onoare intelectuală încât să te opui asocierii cu Elena Udrea, ba, mai mult, să accepţi ca ea să devină vector de imagine şi purtător de cuvânt al partidului tău cel nou, capabil de creştere? Cum să te voteze nemulţumiţii, decenţii şi docenţii dacă tu eşti o cârpă în faţa unei persoane care sfidează toate idealurile din cărţile tale dragi?

Dacă PMP a fost tras în jos de “impresia Udrea”, PDL s-a ridicat pe “impresia Macovei”, altfel ar fi adunat, probabil, mai puţin de 10%. Imaginea Monicăi Macovei de persoană eficientă şi neînduplecată a salvat temporar partidul, care se scufundă sub conducerea nu-mai-mult-decât-organizatorului Vasile Blaga. Deşi cap de listă, Theodor Stolojan a fost inexistent în campanie, iar lui Traian Ungureanu, politica i-a obnubilat vocea originală şi scriitura dezlănţuită.

À propos de capi de listă (şi cu asta revenim la “estomparea” numelor în favoarea unor impresii), la aceste alegeri au lipsit “locomotivele”. Mihai Răzvan Ungureanu şi Mihail Neamţu n-au reuşit să-şi ducă micile partide la Bruxelles şi de-acum e limpede că ei sunt, maximum, nişte lideri urbani, incapabili să trezească rezonanţă în electoratul mai puţin educat. Corina Creţu (PSD) şi Cristian Preda (PMP) sunt anonimi la nivel naţional, iar Norica Nicolai – cum s-o pui pe Norica Nicolai în fruntea listei? Oricât de fidelă ar fi fost partidului, cum să împânzeşti satele cu chipul ei, imaginându-ţi că asta va propulsa PNL-ul?

Şi ajungem şi la PSD. Cum se menţine PSD la acest nivel? Lăsând deoparte aparatul de partid, care e cel mai extins, m-am întrebat – aşa cum bănuiesc că faceţi şi unii dintre dumneavoastră – de ce atâţia români continuă să voteze PSD. Cauza, cred, e tot o “impresie”. Deşi se declară de stânga, PSD este, de fapt, cel mai conservator partid din România. Liderii PSD nu au nici o reţinere (şi nici o ruşine) în a vorbi despre valori tradiţionale şi în a face apel la instituţii pe care românul le respectă. (Din această perspectivă, România se alătură, paradoxal, curentului european de chestionare a deciziilor suprastatale şi de reafirmare a identităţii.)

Pentru aşa-zisa dreaptă urbană, a te asocia cu Dumnezeu înseamnă a fi mai puţin european. Închipuiţilor din PDL sau PMP, credinţa li se pare o pată uleioasă pe gulerul alb, o eroare pe care trebuie să o ascundă, nu cumva să fie admonestaţi de Europa cea laică. Ei bine, PSD n-are această problemă. PSD minte cu pragmatism (în sensul doctrinar al acestui termen, “e adevărat ceea ce e util”). Zic sondajele că românii sunt, în majoritate, credincioşi? Le spunem că şi noi, PSD-iştii, suntem. Zic cercetările sociologice că românii au încredere în Biserică şi în Armată? Noi, guvernul PSD, alocăm fonduri şi uneia, şi alteia. Zic studiile că românii manifestă un complex de inferioritate şi caută validarea Vestului? Pedalăm pe orgoliul naţional – “ce, noi suntem mai prejos decât ăia?”. Mândrică!

Şi mai e ceva. Ceva esenţial, care vine din fibra acestui partid, şi pe care celelalte partide şi-l refuză. România nu e doar cea din Bucureştiul apăsător, din Clujul aflat mereu în competiţie (inutilă) cu Capitala, din Timişoara contrastelor (cu al său primar, în comparaţie cu care Funar era un tip discret şi raţional) sau din Iaşiul căruia i se retează identitatea. De bine, de rău, în aceste locuri, şi în celelalte oraşe mari, pulsează idei, se nasc iniţiative şi companii cu viaţă proprie, există dezbateri şi presiune asupra autorităţilor.

Dar mergeţi în oraşele mici, acolo unde trăia o singură fabrică de pe urma căreia mâncau toate familiile, mergeţi în satele pe unde nu trec şosele europene, ieşiţi dintre nuanţele modei şi de pe Facebook-ul obsedant şi, ca la un semn, vă veţi întoarce, simplu, în anii ’80. Acolo e fieful blurat al PSD-ului, e lumea celor care îşi trag seva de la televizor, a celor care sunt la zi cu ultimele evoluţii dintre Bianca şi Slav, care nu ratează niciun episod din “Suleyman” şi care, seară de seară, cu bună-credinţă, îi urmăresc pe cei plătiţi să fie de rea-credinţă.

Acolo, în România anilor ’80, oamenii votează cu “impresia Ponta”. Pe el îl văd zilnic, el, premierul Mândrică, le alimentează frustrările şi nevoia de revanşă. Revanşă faţă de Băsescu, care le-a tăiat salariile, revanşă în faţa Europei, care nu-i apreciază cum se cuvine, revanşă împotriva vieţii care le trece anost, la serviciu şi la televizor. Acolo, în oraşele care apar la ştiri numai când e vreun accident sau vreo crimă, în satele unde bătrânii îşi tot aşteaptă copiii rămaşi la muncă în străinătate, acolo nu răzbat nici MRU, nici TRU, nici Neamţu, nici francezu. Acolo se votează asemănătorul, cunoscutul, auzitul, repetatul, înc-o dată şi înc-o dată.

Acolo, pe lângă vitrine cu bibelouri neatinse, aşezaţi în fotolii nemişcate de ani de zile ori întinşi pe macaturile moştenite de la părinţi, oamenii susţin ceea ce înţeleg şi înţeleg ceea ce le seamănă. De aceea nimeni nu propune un proiect naţional destinat ţăranilor, de aceea nu răsare vreo viziune pentru oraşele inerte, de aceea pensionarii noştri nu îşi imaginează restul vieţii decât ca pe un foc mic care se va stinge. PSD n-are niciun interes să scoată România din anii ’80, iar opoziţia, chiar şi atunci când se încumetă să-şi bage tocurile prin balegă, nu poate face diferenţa dintre o gâscă şi o raţă.

*