Dacă statele încalcă unul dintre principiile economiei de piaţă, pompând sume imense de la buget în mari companii şi, deci, nelăsând falimentul să se producă, cine le va mai salva pe ele însele de la o eventuală intrare în incapacitate de plată? Cine va cumpăra, la o adică, “pachetele majoritare” ale statelor? Nu cumva nişte mari companii?

Dacă, totuşi, unele multinaţionale sunt lăsate să se prăbuşească, fiind înghiţite de altele, mai “norocoase”, iar capitalul se adună în tot mai puţine mâini, cum putem vorbi de schimbarea structurii mondiale de putere şi de trecere la o lume multipolară?

Dacă firmele mici şi mijlocii sunt victimele preponderente ale acestei crize, pentru că guvernele sunt îngrijorate să salveze mai ales marii angajatori, cine va mai alimenta bugetul, cum va supravieţui clasa mijlocie, motorul economiei?

Dacă agenţiile de rating ne repun calificativele pe linia de plutire numai dacă ne împrumutăm de la instituţii internaţionale (FMI, Banca Mondială etc), înseamnă că datoria mai mare te face “mai solvabil” sau că unele datorii sunt mai onorabile decât altele? Iar dacă o asemenea îndatorare presupune monitorizare strictă şi de aceea este bună, cum va mai putea statul să îşi salveze, la nevoie, marii contribuabili?

Dacă obligaţiile de plată ale SUA depăşesc PIB-ul mondial, despre ce mai este vorba în propoziţie? Cum mai poate fi salvat sistemul financiar al planetei? Ne împrumută extratereştrii?