Inflamarea mediatică pe care am trăit-o cu toţii după acuzaţiile preşedintelui la adresa Regelui – alimentată, la scurt timp, de schimbul de replici Moscova-Bucureşti privind “trecerea Prutului” în 1941 – e simptom al unei “boli” de care suferă întregul spaţiu occidental (deci, şi România): remanenţa, în conştiinţa publică, a temelor conflictuale asociate celui de-al doilea război mondial. De ce nu putem să ne desprindem, după 70 de ani, de obsesiile şi clişeele apărute atunci, de perceperea lumii în funcţie de acele tabere ideologice?

Iată doar câteva exemple: seriile documentare care, pe Discovery sau pe alte canale, disecă perioada 1939-1945 din perspectiva tacticilor şi a ciocnirilor militare; filmele despre Holocaust şi despre cele mai importante bătălii şi personaje ale WW2; simbolistica folosită în presa sportivă mai ales când urmează partide anglo-germane, americano-germane sau ruso-germane; aniversările şi comemorările care, ignorând parcă trecerea timpului şi actuala situaţie mondială, râcâie rănile şi, astfel, nu le lasă să se închidă.

Care sunt cauzele? Mai întâi, nevoia politicului de a întreţine orgoliul naţional. Indiferent că e vorba despre Statele Unite, Marea Britanie, Rusia sau, de ce nu, România, populaţiile sunt hrănite sistematic cu rememorarea unor clipe de glorie, pentru a le face să rămână alături de propriul stat sau măcar pentru a nu-i deveni ostile. Din 1945, niciuna dintre ţările menţionate nu a mai repurtat un triumf de asemenea anvergură (cu proporţia de rigoare în cazul nostru).

Din ideea de mai sus decurge un paradox foarte interesant: de ce Occidentul, în general, şi America, în special, nu sărbătoresc înfrângerea comunismului la un nivel comparabil cu atenţia acordată an de an victoriei asupra lui Hitler?

Şi cu asta ajungem în miezul chestiunii. De ce căderea Cortinei de Fier şi aflarea întregului adevăr despre regimurile instaurate în Europa de Est după 1945 nu au fost însoţite, în spaţiul democraţiei, de un proces pe măsura celui de la Nürnberg? De ce, după euforia primilor ani, bilanţul comunismului n-a mai fost întocmit, iar propaganda aferentă – absolut justificată, dat fiind că Războiul Rece a durat de aproape 10 ori mai mult – n-a mai existat?

Faptul că după 1989 nu s-a tras linie sub comunism într-un cadru global – cum s-a procedat cu nazismul – a permis Rusiei ca, în calitate de moştenitoare a URSS, să perpetueze cultul lui Stalin şi să mascheze parţial teroarea instaurată în Europa de Est prin invocarea contribuţiei sovietice la Ziua Victoriei.

Conflictul israeliano-palestinian e o altă problemă pe care comunitatea internaţională se arată incapabilă de a o soluţiona şi ale cărei fire duc la timpurile celei de-a doua conflagraţii mondiale. Trimiterile culturale şi mediatice la Holocaust trebuie legate şi de faptul că Israelul e un stat aflat în permanentă stare de război. Şi asta pentru că războiul contemporan se poartă, infinit mai mult decât odinioară, pe frontul propagandei, al influenţării masselor şi al persuasiunii subtile. Cât timp nu e pace în Orientul Mijlociu, cât timp Israelul nu e recunoscut de toate statele arabe, iar palestinienii nu au o ţară, Europa (cel puţin) va continua să trăiască în siajul tematic şi ideologic al anilor ’40.

În definitiv, singurul duşman convenabil tuturor părţilor, americani, ruşi, vest-europeni, est-europeni, evrei, arabi, creştini şi musulmani, singurul de care pot profita mereu şi pe care se pot descărca oricât, este nazismul. La fel ca într-o anchetă poliţistă care ar risca să scormonească prea adânc, vinovat, la o adică, e mortul. Singura ideologie condamnată, executată şi înmormântată cu alai de la Los Angeles la Vladivostok este folosită, de către toţi, de fiecare dată când argumentele prezentului li se par firave ori inferioare.

La fel cum ruşii, deşi neam de credincioşi, nu-l îngroapă pe Lenin, tot aşa Occidentul îl scoate pe mortul Hitler în geam, ca sperietoare la îndemână.

Von Clausewitz spunea că războiul este o continuare a politicii prin alte mijloace. Din 1989 încoace, politica e mijlocul de a continua războiul.

*