“- Ca să supravieţuiască patruzeci de veacuri, un popor aşa de vital nu putea să reziste fără să constituie un guvern unic în orice ţară în care se ducea să vieţuiască, un stat în stat, pe care l-a păstrat totdeauna şi pretutindeni, chiar şi în perioadele dispersiunilor lui milenare. Ei bine, eu am găsit documentele ce atestă existenţa acestui stat şi a acestei legi, Kahalul.
– Şi ce anume este?
– Instituţia datează din vremurile lui Moise, iar după diaspora n-a mai funcţionat la lumina zilei, ci a rămas îngrădită în umbra sinagogilor. Eu am găsit documentele unui Kahal, cel de la Minsk, dintre 1794 şi 1830. Totul e scris, orice fapt, cât de mic, e înregistrat. (…)

Însă Brafmann, care tradusese deja documentele în franceză şi în germană, aflase de la Lagrange că eu eram în stare să produc documente autentice şi-mi cerea să-i produc o versiune franceză care să pară că datează din aceleaşi perioade cu textele originale. Era important să aibă aceste documente şi în alte limbi pentru a putea demonstra serviciilor ruseşti că modelul Kahalului era luat în serios în diferitele ţări europene şi că era îndeosebi apreciat de Alliance Israélite din Paris.
Întrebasem cum de se putea, din documentele acelea produse de o comunitate pierdută prin Europa de Est, să se deducă dovada existenţei unui Kahal mondial. Brafmann îmi răspunsese să nu-mi fac griji, acelea trebuiau să servească doar ca piese de sprijin, probe că lucrul despre care vorbeau nu era rod al invenţiei – iar pentru rest cartea lui ar fi fost destul de convingătoare în a denunţa adevăratul Kahal, marea caracatiţă ce-şi întindea tentaculele asupra lumii civile. (…)

Documentul, ca să convingă, trebuie alcătuit ex novo şi, la o adică, nu trebuie să se arate originalul lui, ci să se vorbească despre el, ca să nu se poată ajunge la nicio sursă existentă, aşa cum s-a întâmplat cu Regii Magi, despre care a vorbit doar Matei în două versete şi n-a spus nici cum se numeau, nici câţi erau, nici că erau regi, iar toate celelalte sunt zvonuri ale tradiţiei. Şi totuşi, pentru oameni sunt adevăraţi ca şi Iosif şi Maria şi ştiu că undeva sunt venerate trupurile lor. Se cere ca revelaţiile să fie extraordinare, răscolitoare, să spunem chiar romaneşti. Numai aşa devin credibile şi pentru poporul de rând şi stârnesc indignare.“ (Fragmente din paginile 198-202)

*

Cimitirul din Praga

Umberto Eco a dat din nou lovitura. A scris un roman* folosind ideea centrală a teoriei conspiraţiei mondiale, poate cel mai important mit al modernităţii: evreii conduc lumea potrivit unui plan diabolic, ale cărui obiective se confirmă unul după altul, semn după semn.

Imaginea evreului în folclorul european, confruntarea subterană dintre reţelele evreieşti şi cele iezuite, controlul evreiesc asupra masoneriei, infiltrarea Bisericii, venerarea diavolului în ritualuri oculte, interacţiunile dintre serviciile secrete şi societăţile secrete, braţul lung al intereselor ruseşti în Europa, toate aceste realităţi amestecate cu bănuieli şi jumătăţi de adevăruri pierdute în plase de zvonuri sunt ingredientele unei ficţiuni remarcabile. Pentru a transfera acest melanj insidios şi în plan narativ, Eco a ales să pună în mişcare personaje care au existat cu adevărat, toate, cu excepţia protagonistului, cel care fie le manipulează, fie este manipulat de ele.

Simonini, aşa îl cheamă; semioticianul Eco se joacă (nici o surpriză!) şi face trimitere la păcatul simoniei, căci una dintre sursele de venit ale personajului este traficul cu ostii (bucăţele de pâine folosite la împărtăşania catolicilor). Dar simbolurile nu se opresc aici: Simonini are dublă personalitate, e când notar (meserie liberală), când abate iezuit, ca o contragere a celei mai profunde separaţii culturale din Europa – cea dintre revoluţie şi tradiţie, laicitate şi credinţă, socialism şi conservatorism.

Niciun personaj al acestui roman nu e făcut să te apropii de el. Simonini, în primul rând. Ucigaş, versatil şi incapabil de vreo formă a dragostei, el serveşte pe oricine pentru bani sau pentru a supravieţui. Marele său talent: creează documente false care au o aparenţă imbatabilă de autenticitate. Aceste “calităţi” îl aduc în postura de unealtă a serviciilor secrete, fie ele piemonteze, franceze, prusace sau ruseşti.

Simonini se infiltrează, aţâţă, toarnă, se descurcă. Confecţionează acte “originale” pentru toţi, e în slujba oricărei cauze, de la Garibaldi la Napoleon al III-lea şi de la comunarzi la Ohrana ţaristă. În fapt, confecţionează istorie, căci nici o mişcare importantă şi niciun eveniment semnificativ nu sunt rezultatul hazardului. Totul e efectul unui joc în care puterea sesizează tendinţe pe care fie le anihilează, fie le hrăneşte. Iar istoria vizibilă nu e decât suprafaţa unor nevoi şi a unor decizii de a menţine sau de a înlocui puterea.

Principala nevoie: existenţa duşmanului. Crearea lui, susţinerea controlată, apariţia legendelor despre el şi, apoi, distrugerea lui. Eco reconstituie, după o muncă de documentare excepţională, atmosfera de credulitate şi haosul ideologic din Franţa secolului XIX, oferindu-i cititorului rădăcini subînţelese pentru catastrofele mondiale care aveau să urmeze în secolul XX. Statele sunt conduse de politicieni, dar adevăraţii dirijori, acarii istoriei, sunt aceia care nu ezită să le furnizeze dovezi pentru a satisface masele, cei care se “caţără” pe mituri, confirmându-le.

Cimitirul din Praga şi documentul care-l transformă în legendă reprezintă chintesenţa conspiraţiei despre care toată lumea a auzit, dar nimeni nu mai ştie de unde. O mistificare controlată şi răspândită la nivel popular produce efecte sigure pe termen lung. Eco o deconstruieşte, ne arată piesele îmbinându-se, completându-se, şi apoi mecanismul, funcţionând.

Cartea aceasta e de-mistificarea istoriei. Sau, la nivel literar, mistificarea mistificării. Asta nu înseamnă şi adevărul.

* Cimitirul din Praga, Editura Polirom, 2010, traducere din italiană şi note de Ştefania Mincu

*