“Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig de Hohenzollern-Sigmaringen se pregătea să împlinească 27 de ani şi, ca locotenent în regimentul de dragoni din Berlin, aştepta de aproape un deceniu avansarea la gradul de căpitan. Din pricina gerului îndurat într-un poligon de trageri, tocmai i se umflase falca stângă, deasupra unui molar cariat. Avea dureri cumplite, aşa că, în bună parte ameţit şi înainte de-a se fi consultat cu tatăl său şi cu ministerprasident-ul von Bismarck, s-a trezit întrebându-l pe dentistul care-i crestase gingia cu bisturiul dacă nu cumva l-ar urma la Bukarest, pentru totdeauna”.

Şi Joseph Strauss îl urmează pe prinţ într-o ţară despre care nu ştie nimic, însoţit de o trusă de pe care îşi şterge iniţiala numelui şi de un motan, Siegfried, care va scrie cu ghearele poeme de dragoste pentru aleasa lui, Manastamirflorinda, pe spătarele fotoliilor unei case din Lipscani, unde dentistul îşi amenajează cabinetul gravitând în jurul unui scaun comandat special, cu un singur picior, pe care cel ce avea să devină regele Carol I nu se va aşeza niciodată, fiindcă întâlnirile lor vor fi puţine, însă suficiente pentru ca neamţul pripăşit în acea lume săracă şi instabilă, dar îmbibată de viaţă, să îi ştie principelui poate cel mai mare secret şi să i-l păstreze cu atâta discreţie şi devotament, încât să fie în stare să-şi sacrifice chiar şi căsătoria cu sârboaica Elena, pe care o visase nesperat, o aşteptase răbdător şi alături de care, până ca ea să i se dăruiască, descoperise la pas acel Bucuresci acoperit de praful uliţelor medievale şi înmiresmat de parfum balcanic, unde burghejii franţuziţi îl sapă pe singurul om capabil să modernizeze tânărul şi fragilul lor stat, căpitanul de dragoni care trece peste intrigile partidelor, croieşte o armată sănătoasă şi o duce la victorie pe redutele independenţei, îşi împânzeşte patria cu şine de cale ferată şi supravieţuieşte unui accident de tren, dar şi unui scandal de corupţie cu rădăcini în ţara sa natală, de care se leagă definitiv datorită prinţesei pe care o ia de soţie şi o va face regină, iar ea nici nu bănuieşte că bărbatul cu nas acvilin ce ridică Peleşul a adus cu el, de la Berlin, un medic care a închis în sine un secret de anvergură monarhică, pentru că destinul lor comun, de bărbaţi nemţi, disciplinaţi şi indestructibili, e să pună temelie – bineînţeles, la scară diferită – acelei ţări dezorientate, dar maleabile, primitoare, dar ameninţătoare, iubitoare, dar răzbunătoare, nerecunoscătoare, dar recunoscătoare. România.

* Filip Florian, Zilele regelui, ed. Polirom, 2008.

P.S. Sigur că afirmaţia din titlu e uşor de contrazis, mai ales de către profesionişti. Sigur că sunt neştiut de multe romane româneşti pe care nu le-am citit şi că uşor pot cădea în ridicol. Însă Filip Florian redă limbii noastre o asemenea demnitate, o iubeşte cu atâta recunoştinţă şi îi conferă o asemenea onoare îmbelşugată, încât în acest roman toate lucrurile cântă, obiectele neînsufleţite devin naratori, iar România din sufletele noastre, acea Românie ideală care vine dintr-o nostalgie a viitorului, este recompusă şi dezvăluită cu toate secretele de care are nevoie pentru a învia.