Dispreţuiţi Eurovisionul? Greşiţi. Competiţia Eurovisionului e singura formă de întâlnire a ţărilor europene pe care oricine o poate înţelege şi urmări şi care ne furnizează semnale privind tendinţele mentalităţii continentale. Singurul spaţiu al prezentului continuu.

Am mai scris aici că, în raport cu Europa, România nu şi-a definit nici măcar oferta de idei, locuri şi produse originale, darmite să fie în stare să participe inteligent la dezbaterea privind viitorul Uniunii. Această lacună este şi mai uşor de sesizat în contextul ultimelor evenimente economice, care au ajuns să pună sub semnul întrebării nu doar moneda euro, ci şi viabilitatea statului trans-naţional cu capitala la Bruxelles.

Ce ne uneşte pe noi, europenii, în afară de habitatul pe acest continent? Strategii UE au refuzat să includă rădăcinile creştine sau moştenirea sistematică greco-latină în textele întemeietoare ale construcţiei lor pan-statale. Iar dacă opoziţia faţă de “omisiunea” lor nu a fost îndeajuns de puternică, înseamnă că, într-adevăr, aceste tradiţii nu ne (mai) leagă. Şi, ţinând cont de înaintarea procentelor de ateism, nici credinţa într-un singur Dumnezeu, monoteismul, nu mai poate deveni punte culturală intra-continentală.

Noi, europenii, nu avem nici atuul americanilor, care, ca naţiune tânără, s-au format pe temelia unei singure limbi. În Uniunea Europeană, mecanismul traducerilor este inevitabil şi necesar, pentru a nu leza personalitatea fiecărei ţări membre.

Eurovisionul, ca unică participare comună transmisă în direct, ne-a arătat – şi acesta este unul dintre mesajele sale – că limba engleză e pe cale să fie acceptată ca metodă câştigătoare a comunicării europene. Din cele 25 de piese calificate în finală, doar vreo cinci (printre care ale Spaniei, Greciei şi Portugaliei – vreo coincidenţă cu dificultăţile financiare?) au fost cântate în limbile interpreţilor. Până şi ruşii au ales engleza.

Ce ne facem însă că naţiunea care ar putea să-şi aroge acest succes civilizator este ea însăşi printre cele mai sceptice privind integrarea? Există comentatori britanici care, după victoria conservatorilor în alegerile parlamentare şi mai ales după declanşarea crizei de la Atena, consideră că prăbuşirea euro ar duce chiar la întărirea democraţiei comunitare. În alte ţări cu vechime în UE există nostalgii după franci, mărci, florini sau pesetas.

Realist vorbind însă, banul n-are cum să ne unească. Eventual, să ne despartă. Dovadă fiind noua demarcaţie mediatică dintre nordul care “munceşte serios şi pune deoparte” şi sudul care “huzureşte boem şi mai şi minte la bilanţul contabil”.

Dacă ne nu pot ţine împreună nici credinţa, nici limba, nici banii, nu mai bine ne-am vedea de treabă şi am renunţa la mastodontul tot mai birocratizat al celor 27 de state? În definitiv, ce vrem? Statele Unite ale Europei sau Uniunea Regatelor şi Republicilor Europene? SUE sau URRE? Comandă unică sau descentralizare? Apărare comună sau suveranitate naţională? Buget ultracontrolat sau autonomie locală? Nu ştim. Aici e problema. Noi, românii, ne iluzionăm că asta nu e o prioritate sau, mai grav, ne lăsăm în voia altora. A celor care judecă numai în funcţie de bani.

Şi, totuşi, există un liant european. Unul singur. Cu toţii, de la Lisabona la Vilnius şi de la Dublin la Nicosia, vrem frontiere care să existe doar pe hartă, nu şi pe teren. Unica noastră dorinţă comună este să depăşim istoria, să sublimăm condiţia minoritară, prin libertatea de mişcare. La limită, nu vrem limite.

Oricât ar suna de cinic şi de trist, asta ne învaţă Eurovisionul an de an. Sute de milioane de europeni se pot întâlni, pot comunica şi se pot împrieteni doar într-o cultură a superficialităţii. Adâncurile ne despart, suprafaţa ne apropie.

Singurul spaţiu în care putem să ne întrecem fără duşmănie este unul care desfiinţează distanţele, gol pe dinăuntru (şi la propriu, şi la figurat), a cărui nouă religie este permanenta mişcare. Muzica e doar una dintre formele prin care se materializează. Televiziunea şi turismul sunt alte două. Condiţia obligatorie: mişcarea. Numele ei alternative – nelinişte, ciocnire, agitaţie. Uitare.

*