# “Dulcele bar”, de J.R. Moehringer (în traducerea excepţională a lui Paul Slayer Grigoriu, Editura Publica)
Un băiat care creşte fără tată îl caută inconştient în mai toţi bărbaţii cu personalitate pe care-i întâlneşte. De la fiecare dintre ei pune deoparte un gest, o replică sau o atitudine, şi cu ajutorul lor reface pe dinăuntru, confirmare după confirmare, ceea ce ar fi putut să afle mult mai uşor acasă, dacă ar fi fost să fie altfel.
“Dulcele bar” e istoria unei asemenea maturizări, a îmbărbăţirii unui copil născut în orăşelul Manhasset de lângă New York. Pentru că mama lui e la muncă, în speranţa mereu înnoită că se vor putea muta din casa aglomerată a bunicului cel ciufut, şi pentru că tatăl lui e doar o voce la radio şi, mai ales, e acela care a vrut s-o strângă de gât pe mamă, J.R. îşi găseşte refugiul în gaşca de alcoolici rataţi a unchiului Charlie, care e barman la cel mai iubit bar din oraş, Publicans.
J.R. îi admiră şi-i copiază, cum altfel, pe beţivii cu porecle care mai de care mai grozave, iar Publicans, locul unde ei se adună seară de seară, devine centrul lumii sale. Acolo, totul e înţelepciune brută, pe care nu o găseşte nicăieri altundeva, acolo observă şi înţelege ce sunt prietenia dură, sacrificiul firesc şi moartea cu sens.
Moehringer scrie cu o simplitate educată, provenită din tradiţia prozei americane. Nu înfloreşte şi nu filosofează, e sincer până la autoironie, îşi mărturiseşte eşecurile şi se eliberează. Cartea cuprinde amintiri întinse pe vreo douăzeci de ani – timp în care viaţa lui J.R., când nu curge în Publicans, se varsă acolo. (Poate cea mai puternică şi palpitantă scenă e aceea când unchiul Charlie le povesteşte clienţilor meciul de box pentru centura mondială dintre Sugar Ray Leonard şi Marvin Hagler: n-ai nevoie de niciun televizor când cineva (de)scrie atât de bine 
).
Am ajuns la acest roman datorită unui articol publicat de Petre Barbu în “Adevărul” (mulţumesc, Petre!). Autorul, J.R. Moehringer, are 49 de ani, e jurnalist câştigător de Pulitzer şi, datorită acestei cărţi publicate în 2005, a fost rugat de Andre Agassi să-l ajute la scrierea propriilor memorii.
*
# “Atlasul continentelor înceţoşate”, de Ihsan Oktay Anar (în traducerea Luminiţei Munteanu, Editura Leda)
Dacă, aşa cum scria înţeleptul Rendekâr, faptul că gândesc mă face să exist, cum pot afla dacă nu cumva un altul m-a gândit pe mine, şi poate că exist pentru că el s-a gândit la mine gândind, şi-atunci de unde aş mai şti cine sunt eu, poate sunt cel care scrie acum, dar poate nu sunt decât plăsmuirea minţii unui scriitor pe care-l cheamă la fel, Ihsan, care m-a gândit trăind cu trei sute de ani înaintea vremii sale,
şi din mintea mea, creată de mintea lui, se naşte un oraş, să-i spunem Konstantiniye, unde locuiesc eu şi fiul meu cel drag, să-l numim Bünyamin, şi tot din mintea mea se naşte o Organizaţie care ştie tot ce mişcă, condusă de un Mare Efendi, acum e Marele Efendi Ebrehe, cel care, de când a cumpărat Oglinda Profeţiei, caută o monedă neagră, un ban ciudat despre care nimeni nu bănuieşte la ce i-ar folosi,
dar eu, cu puterea minţii mele, pot să-l fac pe fiul meu cel drag să găsească acel ban, pot să-l fac să ajungă în preajma lui Ebrehe, să-i descopere visul tainic, cel pentru care, noapte de noapte, ani la rând, Marele Efendi a deşertat şi triat toţi sacii cu monede strânse de la cerşetori, doar-doar va găsi ceea ce caută,
şi dacă, în această aventură minunată, fiul meu, Bünyamin, a fost călăuzit de cartea pe care am scris-o pentru el ca-n vis, de Atlasul pe care i l-am lăsat înainte de a pleca să navighez pe mările Pământului, oare va ajunge să priceapă cum a fost cu putinţă, va înţelege ce a citit în tot acest timp şi, înţelegând, oare mă va lumina şi pe mine, îmi va arăta dacă eu mă gândesc pe mine sau exist doar în mintea unui scriitor?
*
# “Detectivii sălbatici”, de Roberto Bolaño (în traducerea lui Dan Munteanu Colán, Editura Leda)
Mărturisesc că nu auzisem până în acest an nici de chilianul Roberto Bolaño şi nici de mişcarea infrarealistă, grupare literară pe care el a fondat-o în 1975 împreună cu poetul mexican Mario Santiago Papasquiaro. M-am luat după o recomandare făcută pe Facebook de scriitorul T.O. Bobe, am cumpărat “Detectivii…” şi… şoc!
Cunosc foarte puţine romane care transmit, care emană o forţă comparabilă. Pentru că există foarte puţini oameni în stare să-şi aleagă o cale în afara sistemului, să-şi asume această alegere şi, deci, să-şi pună de acord mintea şi faptele, cu toate riscurile care decurg de aici – poate sărăcie, poate depresie, poate singurătate, boală ori mizerie, sigur moarte.
Arturo Belano, alter ego al lui Bolaño, şi Ulises Lima, alter ego al lui Papasquiaro, sunt “detectivii”, personajele principale în această frescă monumentală a “sectei” infrarealiştilor (denumire tradusă prin “real-visceralişti”). E o istorie în care cei doi sunt poeţi-până-la-capăt, capabili să trăiască poezia, să refuze orice înregimentare de dragul unui destin mereu la limită, cu neiubire, exil şi uitare.
Nu ştiu, nu pot să rezum acest roman. E literatura ca viaţă permanentă, e prietenia ca o căutare prin toată lumea, scrisul ca bombă şi refuz al compromisului, dragostea ca disperare, planeta mult prea mică pentru visuri şi mult prea mare pentru cât de slabi suntem.
Papasquiaro a murit în 1998. Bolaño a murit în 2003. Căutaţi-le şi citiţi-le poemele, în spaniolă, în engleză, cândva, poate, şi în română.
*
(urmează partea a treia, ultima)
Comentarii