Au revenit pe agenda publică discuţiile despre aşa-zisa identitate transilvană. De aceea întreb: nu era bunul simţ una dintre certitudinile ei?

Să luăm câţiva stâlpi ai societăţii clujene şi fapte de-ale lor.

Firma Rosal, care curăţă jumătate din oraş, a oferit Primăriei, în afara contractului, circa 100 de carduri de benzină gratuite, pe care să le folosească inspectorii când verifică lucrările. Pe scurt, supraveghetorul circulă pe banii supravegheatului şi rămâne obiectiv când trage linie. Cardurile cu numerele 2 şi 3 (ca la partid, în ordinea importanţei) erau folosite de primarul Sorin Apostu şi de soţia lui. Ne-o spune chiar firma Rosal, care ţine, bineînţeles, toate socotelile şi care anunţă că, într-un an şi jumătate, cei doi au cheltuit lunar, în medie, cam un salariu de învăţător, doar folosind acest “bonus”. Şi nimeni n-a tresărit. Doar undeva, pe aleea din faţa unui bloc, un clujean şi-a pus husa pe maşină.

Administratorul companiei care curăţă cealaltă jumătate de Cluj, Călin Stoia, stă prost cu coloana vertebrală (ironia sorţii). Trebuie să beneficieze de tratament, altfel boala i se agravează. În vara acestui an, el a câştigat un concurs de golf de nivel naţional, în urma căruia, cu o lună înainte de a fi arestat, a reprezentat România cu cinste (ironia limbii) la un turneu european. Acum, Poliţia îl transportă, conştiincioasă, la Spitalul de Recuperare, pe baza unei parafe medicale infailibile. Şi nimeni nu tresare. Doar undeva, într-o sală de aşteptare, un clujean strânge în pumni mânerele unui plase.

Fostul comandant al Poliţiei judeţene Teodor Pop-Puşcaş – reprofilat în fruntaş PSD şi patron de firmă de security – a cerut, în numele partidului, demisia actualului şef al Inspectoratului. Aici nu analizăm dacă acesta merită sau nu să mai conducă. Aici e vorba despre camaraderie şi despre conflictul de conştiinţă, care ar trebui să fie mai acut decât conflictul de interese: să nu pui ipocrizia partidului înaintea decenţei. Dar el, chestorul în rezervă, n-a tresărit. Doar undeva, într-un dulap lăcuit, o uniformă cu şnur alb a căzut de pe umeraş.

Şeful de filială al celui de mai sus, Remus Lăpuşan, nu-şi aminteşte de contractul prin care firma condusă de el a asigurat tot parcul auto al regiei de transport local. Fie directorul are un lapsus, fie contractul trebuie că a fost unul minor, în comparaţie cu altele. Altfel nu s-ar explica de ce a acceptat ca intermediar o firmă care, aşa cum a demonstrat TVR Cluj, nici măcar nu e înregistrată la Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. Dar el a semnat şi n-a tresărit. Doar undeva, pe o şosea pustie, un clujean a tras de volan să evite o găină.

Preşedintele singurei bănci româneşti cu sediul în Cluj, Horia Ciorcilă, s-a făcut că plouă, pentru al doilea an la rând, la vestea că fiului său – tenisman de perspectivă, de altfel – i se acordă un premiu din partea municipalităţii. În 2010, “ambasador al Clujului”, iar acum, nici mai mult, nici mai puţin decât “Elevul anului 2011″, distincţie proaspăt creată. Un bărbat care se vrea model de conduită socială şi de business, un om care a strâns o avere demnă de respectul comunităţii, ar trebui să-şi înveţe copilul să refuze asemenea onoruri gratuite. N-are nevoie de ele, pentru că trăieşte oricum bucuria trofeelor câştigate. Iar dacă banca tatălui mai e şi sponsor principal al evenimentului la care se acordă respectivul premiu, dispare orice credibilitate. Dar gândul nu le-a tresărit. Doar undeva, în liniştea unei tastaturi, un olimpic clujean completa formularul unei universităţi americane.

Administratorul celei mai tinere televiziuni locale, Vasile Dâncu, a spus în prima seară de emisie că, până acum, în Cluj s-a făcut un “jurnalism de reverenţă”, situaţie care se va schimba, fireşte, odată cu expansiunea trustului său. În redacţia acelei televiziuni, în regia de emisie sau pe teren, oamenii aduşi recent de la alte mass-media au continuat să-şi facă datoria, înghiţind în sec. Au văzut atâtea în ultimii ani, şi atâţia i-au catalogat la grămadă, încât au învăţat că ei vor supravieţui în această profesie, şi vor continua să facă presă aşa cum se pricep, în timp ce toate trusturile efemere care-i momesc la început, pentru a-i umili inevitabil când se apropie alegerile, au dispărut pe rând, sub greutatea propriilor şefi cu salarii nejustificate. Dar el, fostul ministru, n-a tresărit nici de această dată. Doar undeva, într-un birou din apropiere, cineva a rânjit. Dar, departe, într-o sufragerie, altcineva a schimbat postul.

*