Tocmai s-a încheiat ceremonia în care noul monarh al Spaniei, Felipe al VI-lea, a depus jurământul şi nu pot să nu leg ultima zi de domnie a regelui Juan Carlos de eliminarea naţionalei sale de la Mondialul brazilian. Atât bătrânul rege, cât şi echipa care a dominat fotbalul în ultimii 6 ani ies din scenă cu demnitate. Şi-au făcut datoria, au aşezat Spania într-o poziţie de invidiat – vă amintiţi că, acum 3-4 ani, pe lângă fotbal, aveau şi campionul mondial la Formula 1, şi campioana mondială la baschet, şi cel mai bun tenisman din lume, şi încă? -, dar nici el, regele, nici ei, regii, nu mai pot “juca” la acel nivel. E nevoie de sânge proaspăt.

Chile – Spania 2-0 (2-0). Au înscris Vargas şi Aránguiz.

Odată cu dubla înfrângere a Spaniei şi eliminarea sa de la Mondiale, toată presa anunţă “moartea” sistemului poreclit tiki-taka, finalul acestei “doctrine” fotbalistice care a fost pusă la punct de FC Barcelona şi care, datorită eficienţei sale, a fost preluată de naţionala lui Luis Aragonés (titlu european în 2008), apoi lăsată moştenire lui Vicente del Bosque (titlu mondial în 2010 şi din nou european în 2012).

Oricât se bucură acum cei care s-au săturat de jocul de posesie, acest sistem este cel care a salvat fotbalul-spectacol. Să ne aducem aminte că, la începutul anilor 2000, se insista din ce în ce mai mult pe aspectul fizic, se profeţea dispariţia conducătorului de joc şi se miza pe modelul jucătorului solid şi rezistent la efort.

Ce a făcut Barcelona, ca legatară a viziunii lui Cruyff (care, la rândul său, dezvoltase conceptul fotbalului total, gândit de Rinus Michels), a fost să răstoarne această tendinţă, demonstrând că o echipă de jucători talentaţi şi care se cunosc foarte bine, mulţi dintre ei scunzi, e capabilă să învingă pe oricine şi, mai mult, să creeze o asemenea arhitectură a paselor, încât, dacă ar fi privit de undeva, de deasupra, acest joc aparent simplu ar arăta ca un fascinant labirint în mişcare.

Cea mai bună dovadă că acestui stil i-a fost recunoscută supremaţia este că, în anii de glorie 2009-2012, rivalii Barcelonei au fost nevoiţi să-i caute continuu antidotul, iar la naţionala Spaniei, toţi jucătorii veniţi de la alte echipe s-au adaptat la tiki-taka, din simplul motiv că se dovedise imbatabilă.

De aceea, nu vă bucuraţi prea mult voi, cei care abia aţi aşteptat ca Barcelona să fie zdrobită, iar Spania să piardă. Acest sistem nu are cum să dispară, pentru că ideea care-l animă (cea a conservării structurii de joc) are o istorie de aproape 70 de ani (detalii, aici). Ea şi-a dovedit eficienţa, dublată de o incomparabilă valoare estetică, mai întâi în anii ’70, la Ajax, ulterior la naţionala Olandei (titlul european în ’88), apoi la Barcelona antrenată de Cruyff (câştigătoare a Cupei Campionilor în ’92), culminând cu echipa de vis a lui Guardiola din finalul decadei 2001-2010, pe baza căreia s-a construit şi naţionala redutabilă din aceşti şase ani.

Tiki-taka se va întoarce, sub o formă sau alta, chiar dacă Barcelona lui Xavi şi Iniesta se destramă, chiar dacă Bayern-ul lui Guardiola a fost eliminat în semifinalele UCL şi chiar dacă Spania se întoarce acasă umilită. Aici e vorba de mult mai mult: să construieşti o trupă atât de puternică, un grup de oameni care se cunosc atât de bine, nu doar pe teren, ci şi în afara lui, încât adversarul să nu-şi poată aplica propria tactică şi nici să nu-i poată submina în vreun fel.

Această idee e apogeul simplităţii strategice şi, totodată, idealul fotbalului. E nevoie “doar” de un descendent al spiţei Michels-Cruyff-Guardiola care să creadă în ea şi căruia să i se dea mână liberă, când va fi antrenor.

*