Nici o campioană mondială n-a mai trăit o asemenea ruşine la primul meci al ediţiei următoare. Spania a arătat ca o sumă de inerţii – urma uscată a unei forţe fără egal. Olanda e spectaculoasă pentru că deţine o tradiţie nicicând trădată, o seriozitate fără nimic fad şi o plăcere care nu devine plictis.

Olanda – Spania 5-1 (1-1). Au înscris Van Persie (2), Robben (2) şi De Vrij, respectiv Xabi Alonso.

Cu ce să-l fi surprins Del Bosque pe Van Gaal? Cu o singură mutare, şi aceea previzibilă, Diego Costa ca vârf clasic? Cine să schimbe jocul Spaniei, omul fluierat pe bună dreptate pentru că a renunţat să-şi reprezinte ţara natală de dragul celei unde s-a îmbogăţit? Unul care obţine şmechereşte un penalty, aşezându-şi piciorul de sprijin pe gamba fundaşului, să pară agăţat? Genul “cap în gură” când nu se uită arbitrul?

Fotbalul e un joc în care câştigi mai întâi cu sufletul. Olandezii au egalat şi au preluat conducerea cu două pase venite din sufletul lui Daley Blind, mândru că tatăl său, Danny, fost titular şi el în apărarea naţionalei, îl priveşte de pe bancă. În acest tip de ştafetă constă “secretul” portocaliu – în moştenirea sporită şi în respectul pentru profesie.

Iar respectul începe de la felul în care se îmbracă antrenorul, continuă cu principiile după care-şi alege colaboratorii, cu modul în care-şi tratează echipa şi, la nevoie, se transformă în curajul de a răsturna stilul de joc, pentru că asta îi e profesia, să gândească victoria în funcţie de orice adversar.

Victoria zdrobitoare a Olandei vine din curajul lui Van Gaal şi din teama lui Del Bosque, din entuziasmul debordant al lui Robben şi din flacăra stinsă în ochii lui Xavi, din nonconformismul lui Van Persie şi din blazarea lui Busquets. O echipă înfometată şi lipsită de aere a strivit, firesc, o echipă suficientă cu sine.

Nota meciului: 8,5.

Jucătorul meciului: Robben.

*