Într-unul dintre puţinele sale roluri care n-au devenit memorabile, Clint Eastwood joacă un ziarist de investigaţii care are la dispoziţie mai puţin de o zi pentru a dovedi nevinovăţia unui deţinut condamnat la pedeapsa capitală. Mi-am amintit acest film (“True Crime”) pentru că personajul cu pricina e un reporter sexagenar căruia, în România, i-ar fi aproape imposibil să se pensioneze din mediul privat având aceeaşi profesie ca în tinereţe.

La noi, îmbătrânirea într-o funcţie lipsită de subalterni nu beneficiază de prezumţia de pasiune, ci e privită mai degrabă ca o încremenire, ca un defect împovărător.

Cauzele acestei stări ţin de scurta – la scară istorică – perioadă care a trecut de la eliberarea iniţiativei particulare, precum şi de faptul că economia românească este “tractată” de mari companii cu capital străin, care n-au niciun interes în a lăsa personalul să “albească” pe propriile state de plată.

Există multinaţionale care au politici precise în a-şi concedia angajaţii după un anumit număr de ani, indiferent de poziţia lor în ierarhie, iar asta se produce atât din motive financiare (vechimea şi funcţia presupun pachete salariale mai grele), cât şi pentru că, în mod normal, ajuns la 35-40 de ani, omul are familie şi nu mai vrea să se dedice zi-lumină companiei, ca la început.

Pentru foarte mulţi dintre cei care, în 1989, erau trecuţi de 50 de ani, revoluţia a adus instabilitate, incapacitate de adaptare şi, în consecinţă, regrete pentru “siguranţa” din comunism. Situaţia riscă să se repete, dar sub o altă formă, în generaţia celor care “au intrat în câmpul muncii” după 1990 şi care vor copleşi bugetul de pensii peste 10-15 ani.

Un factor esenţial în capacitatea statului de a rezista acelui asalt, pe lângă refacerea sistemului de colectare a taxelor, îl va reprezenta felul în care mediul de business şi mass-media vor aborda îmbătrânirea.

*

Continuarea poate fi citită aici.