A trecut aproape jumătate din repriza a doua, Barcelona conduce şi e unul dintre acele momente în care şi ei, jucătorii, şi tu, spectatorul, trăiţi senzaţia că nu se mai mai poate întâmpla mare lucru. Da, echipele continuă să se bată, meciul e “disputat”, dar parcă nici Arsenal nu mai crede că ar putea egala şi nici oaspeţii – în ciuda mentalităţii lor altruiste, efectul a vreo 40 de ani de coerenţă managerială – nu ţin neapărat să mai fie la înălţimea grozavelor aşteptări. Pluteşte împăcarea.

E un moment în care te uiţi la meci, dar nu mai eşti acolo. Ba chiar te-ai putea ridica, să-ţi iei o bere sau să pui de-un ceai, convins că nu pierzi nimic.

Şi vine minutul 68. A trecut fix o jumătate de repriză şi ambii antrenori fac o schimbare, ca o despicare perfectă a destinului aparent. Ambii, în ciuda a ceea ce simt echipele lor şi tu, spectatorul. Unul, cel care ar trebui să fie limpede, pentru că tabela îl relaxează, greşeşte: scoate un atacant (Villa, vizibil dezamăgit şi mirat), autor al unicului gol şi hărţuitor-şef al limitei ofsaidului, şi introduce un mijlocaş mai degrabă defensiv (Keita). “Tânărul” Guardiola se neagă pe sine, înoată în amonte, în ciuda a ceea ce Barcelona reprezintă în inimile tuturor. Vrea să fie pragmatic, uită cum a ajuns acolo.

Celălalt, “bătrânul”, a înţeles că mai e timp, a înţeles spiritul acestui joc şi, mai ales, simte împrejurul său, clocotind, speranţa a zeci de mii de gunners cu-ale lor fulare alb-roşii. Îl scoate pe destul de rudimentarul Alex Song – mai mult şuviţă decât fotbalist – şi-l aruncă pe rusul Arşavin. Procedează invers decât Guardiola: iese greoiul, intră sprintenul.

Un singur moment, când totul părea decis, o răsturnare în fluxul previzibil. Curaj versus prudenţă. “N-am nimic de pierdut” versus “Să păstrez rezultatul”. Wenger dă cu cuţitu-n piatră. Orice piatră poate fi spartă.

- Text apărut şi pe SportVox -

*