Ştiu că e straniu. Atemporal. Oamenii trăiesc în viteză, îşi fac zilnic 30-40-50 de “prieteni” pe Facebook, extrag viitorul din viitor. Iar eu scriu despre “Andrei Rubliov”. Ba vi-l mai şi recomand, un film făcut în 1966…
Dar l-am revăzut, după vreo 20 de ani de la prima vizionare, şi trebuie că i-a venit rândul. Filmele şi cărţile revăzute/recitite după multă vreme nu mai au aceeaşi forţă de influenţă ca în adolescenţă ori ca în tinereţe. Atunci eşti poros, sugativos, avid după şocuri, modele, uimiri. Le absorbi, prin piele, prin stomac, prin inimă. Nu le cântăreşti estetic, nu le cauţi rămurele hermeneutice. Acum sunt lucid, şi-mi pare rău.
*
Îmi aminteam doar o ploaie câinească, de pe la începutul filmului, şi finalul care te loveşte în centrul nervos al încrederii (trebuie să existe un asemenea centru), cu băiatul care riscă tot, care se aruncă în hăul fricii, care crede. Şi al cărui clopot bate.
Acum am amintiri proaspete, de care, poate, nu voi mai avea nevoie decât pentru acest text. Acum văd bufonul, cum muşcă dintr-o ceapă după ce şi-a făcut numărul, cum trece de la maliţie la obidă şi cum cade lovit cu fruntea de copac, îl văd pe Kirill omorându-şi câinele cel drag, cu sete, când e surghiunit din mănăstire, apoi pe fratele cneazului, pe trădătorul de neam, îl văd cum se urăşte pe sine în faţa catapeteasmei care arde, pe nebuna Domnului cea mută, zmucindu-se să poată urca pe calul tătarului care i-a dăruit prima ei haină frumoasă, pe Teofan Grecul, mort luminos, venit să-i vorbească ucenicului său cenuşiu, şi îl văd pe Andrei însuşi, îmbătrânit în jurământul tăcerii, admirându-l de la depărtare pe puştiul cel curajos, făuritorul de clopot.
Acesta e, poate, singurul film la care n-am avut, niciodată, sentimentul că mă uit la nişte actori care joacă roluri. În schimb, am fost mereu conştient de prezenţa celui care îi conduce, care e deasupra lor, care-i învaţă şi-i aşează în picturi. Şi care, când nu are grijă de ei, de oameni, ne arată vopseaua vărsată într-un pârâiaş, primii stropi pe un râu netulburat, un cal prăbuşindu-se pe o scară, două gâşte coborând, albe, de nicăieri, peste durere. Consecinţele morţii.
Foto: elena-dulgheru.blogspot.com
*
Comentarii