Nu v-am recomandat prea multe filme de acţiune până acum din simplul motiv că pe cele mai bune ştiu că le-aţi văzut, fie la cinema, fie la tv. Dar zilele trecute am revăzut The Bourne Ultimatum (al treilea din seria cu Matt Damon în rolul principal) şi mi-am imaginat că ar fi interesant să povestim aici nu atât despre subiectul propriu-zis, cât despre tehnologie şi supraveghere, despre libertate, spaţiu public şi dispariţia secretului personal.

Există la începutul filmului o scenă extraordinară, pe care o voi folosi ca pretext pentru discuţia noastră. Cum află CIA că un reporter oarecare, undeva, în lume, ar putea să se interfereze cu o operaţiune top secret a agenţiei? Datorită sistemului de supraveghere globală denumit Echelon, care monitorizează toate comunicaţiile prin satelit (telefon, fax, e-mail etc) ale planetei. Acestea sunt trecute prin serverele şi softurile de scanare ale NSA (National Security Agency) şi, dacă un cuvânt-cheie apare într-o convorbire sau într-un mesaj, evenimentul se transformă subit într-o posibilă pistă pentru specialiştii în intelligence. În film, cuvântul-cheie este “Blackbriar”, iar centrala CIA află imediat că el a fost folosit în discuţia pe mobil dintre un ziarist de la “The Guardian” şi şeful său.

Mai departe. Cum asistă nucleul operativ de la New York la urmărirea acelui reporter, aflat într-o gară din Londra? Nu numai datorită aparaturii folosite de echipele trimise pe teren, ci mai ales prin intermediul camerelor video instalate la tot pasul în spaţiul public urban. Şi nu numai că un serviciu secret are acces la semnalul transmis de acele camere, instalate de administraţia unui oraş dintr-o altă ţară, ci le şi manevrează după bunul său plac.

Pentru un cunoscător într-ale agenţiilor de informaţii, aceste observaţii ale mele sunt, probabil, puerile. Şi e normal să fie aşa. Dar dacă judeci ca un cetăţean simplu, ca un om de pe stradă, ca un contribuabil din impozitele căruia sunt montate şi camerele de supraveghere şi sunt plătite şi salariile spionilor, ce valoare mai au legile şi libertăţile individuale? Ce valoare mai are Constituţia? S-o luăm, de exemplu, pe cea a României, că ne e cea mai aproape – care, la articolul 28, spune că “secretul convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este inviolabil”.

Da, am luat în considerare şi (contra)argumentul cu protejarea cetăţenilor şi a siguranţei naţionale. Ăsta e praful care ni se aruncă în ochi la orice dezbatere în care civilii reclamă pierderea intimităţii şi omniprezenţa mijloacelor de supraveghere. Dar dacă nu lăsăm raţionamentul în acest stadiu şi-l ducem la nivelul următor, de ce ne mai chinuim să concepem şi să votăm constituţii? Orice semantică îşi pierde sensul din moment ce “inviolabil” devine totuna cu “violabil”. Iar dacă semantica juridică nu mai are corespondent şi aplicare de facto, se prăbuşeşte orice construcţie comunitară. Deci şi serviciile secrete rămân fără obiectul muncii.

Am dus raţionamentul prea departe? “E doar un film, în realitate nu e chiar aşa” ?

P.S. Dacă găsiţi dvd-ul, nu rataţi making of-ul, din care vă vor uimi decupajul luptei corp la corp a lui Bourne cu asasinul din Tanger, cum a învăţat Matt Damon să conducă maşina cu spatele şi să parcheze în viteză la punct fix sau modul în care operatorul sărea după el dintr-o clădire în alta. Meserie.

Sursa foto: images.allmoviephoto.com