Unul dintre cele mai grele filme aduse la TIFF 2009 este câştigătorul de anul trecut al premiului juriului la Cannes. Il Divo e “greu” atât în sens calitativ, valoric, cât şi în ceea ce priveşte informaţiile pe care trebuie să le ştie spectatorul pentru a-l putea înţelege.

Dacă nu vă interesează politica şi fenomenul puterii, nu vă pierdeţi timpul. Dar dacă vă pasionează mecanismele mai puţin vizibile, sau chiar secrete, prin care se ajunge şi se rămâne în vârful ierarhiei de stat, “Il Divo” e un regal. Realizat printr-o combinaţie între clasica peliculă cu fir epic şi tehnica documentarului, filmul construieşte un personaj terifiant din cel mai longeviv om politic italian, Giulio Andreotti (ajuns la 90 de ani şi încă activ) – poreclit, printre altele, Cocoşatul, Belzebub, “Prinţul întunericului” sau “Papa cel negru”.

Dilema care pluteşte deasupra celor aproape două ore de vizionare este “a avut sau nu Andreotti legături cu Mafia?”. A fost el membru al Cosa Nostra? Dacă da, de când? Şi pentru care dintre asasinatele care i-au folosit în carieră este vinovat? Dacă nu e implicat, ci doar acuzat pe nedrept, de ce nu e în stare să demonteze uluitoarele coincidenţe şi conexiuni între persoana sa şi omorurile din elita politică şi financiară?

Putea Andreotti să-l salveze pe Aldo Moro, celebrul premier răpit şi ucis în 1978 de Brigăzile Roşii? De ce scrisorile din captivitate ale acestuia, publicate abia la începutul anilor ’90, sunt extrem de critice tocmai cu el, singurul italian care a fost Presidente del Consiglio (şef al Guvernului) de 7 ori? Minţea mafiotul sicilian Tommaso Buscetta când le spunea anchetatorilor că ziaristul Mino Pecorelli fusese executat în interesul lui Andreotti, deoarece susţinea că acesta era implicat în răpirea lui Aldo Moro? Minţea şoferul lui Toto Riina, supranumit Bestia, când declara sub jurământ că şeful său, capul Cosa Nostra, se sărutase cu Il Divo?

Andreotti-cel-de-pe-ecran este un monstru cinic, care dispune de o inteligenţă feroce, dar şi de o arhivă personală de dosare referitoare la mai toţi rivalii şi aliaţii săi politici. Impenetrabil, Cocoşatul are înfăţişare şi sânge rece de reptilă, şi-a compus o perfectă mască permanentă, iar replicile sale parabolic-aluzive dau fiori oricărui interlocutor. Nimic nu-l impresionează, nimic nu-l entuziasmează, nimic nu-l mişcă, iar monologul în care explică de ce un om de stat trebuie să comită răul în vederea binelui colectiv este cel mai puternic moment al filmului.