Am văzut, vă recomand (XLVI): “Quartet”

Să pornim de la această imagine:

Ce vedem aici? Doi oameni în vârstă – câţi ani să aibă?, în jur de 75? mai puţin, mai mult? – care par a-şi aminti ceva. Ea a spus câteva cuvinte, călătoreşte în trecut şi tocmai s-a oprit într-un loc al regretelor. Nu-l priveşte în ochi, nu poate, iar el o ascultă cu un amestec de reproş şi înţelegere. Poate e vorba despre tinereţea lor, poate abia acum sunt capabili de sinceritate, da, asta trebuie să fie, şi-atunci să zicem că ne apropiem tot mai mult, cât să le vedem ridurile, începem cu ea,

continuăm să ne apropiem, trecem de aparenţe, pătrundem în mintea ei, iar acolo dăm peste această imagine

, cine e femeia asta?, n-o fi tot ea?, ba da, cine altcineva?, doar am ajuns printre amintirile ei, e cu vreo 50 de ani mai tânără, ce s-o fi întâmplat între timp?, nu ştim să răspundem, ieşim nerăbdători din mintea ei, ne îndreptăm către el, îi vedem ochii apoşi, fără licăr,

, continuăm să ne apropiem, trecem de aparenţe, ne cufundăm în memoria lui, dar şi aici se iveşte un cadru alb-negru, ăsta

, deja ştim, trebuie că e el, cam tot pe atunci când ea îşi apropia urechea de acel receptor, ce tânăr eram!, îi auzim gândurile explodând, ce s-o fi întâmplat între timp?, se întreabă şi el împreună cu noi, ceilalţi, când a trecut viaţa?, putea fi altfel?, contează?, şi acum, acum ce-ar trebui să fac?

Ce mi-a mai rămas de făcut?

Quartet (2012). Regia: Dustin Hoffman (aflat la primul film pe care-l încheie în această calitate). Cu: Maggie Smith, Tom Courtenay, Billy Connolly, Pauline Collins, Michael Gambon.

*

Lor, muzicienilor pensionari care trăiesc în azilul Beecham House, nu le-a mai rămas decât să cânte. Să continue ce făceau înainte, în vremurile glorioase, fie şi numai pentru publicul de la micul dejun. Nu trec decât câteva minute şi deja ştii cine ce a fost – diva soprană, regizorul egocentric, corepetitoarea modestă, secretarul artistic cel ordonat, coriştii cei de gaşcă, dar şi artista-sufletista şi tenorii-cuceritorii. Nimic nu s-a schimbat în suflete, doar corpurile par a nu le mai aparţine, doar corpurile ascultă de alte forţe şi de alte voci.

Dar dacă nu te iei după acele voci, atunci bătrâneţea ţine doar de imagine, e un înveliş. Pe dinăuntru, au rămas intacte şi umorul, şi nevoia de a seduce, iar dorinţa de a fi apreciat e invers proporţională cu degradarea fizică. Bătrânii sunt mai fixişti din cauza spaimei care le creşte în carne, se agaţă de lucrurile sigure nu pentru că n-ar mai vrea să se joace, ci fiindcă le e mult mai greu să câştige bătălia permanentă cu oboseala.

Şi mai au ei o luptă, pe care uneori o pierd prea lesne, lupta cu întrebarea aia care-i înfulecă precum un căpcăun din viziunile lui Goya – “ce s-o fi întâmplat între timp?”. Şi-au trăit vieţile în timp, mereu ocupaţi cu o grijă sau alta, rareori evadând în fericiri: ce s-o fi întâmplat între?

Undeva, în universuri create prin alegerile pe care nu le-am făcut, vieţile nu trec. Acolo, Maggie e tot cu basca pe cap, îndrăgostită şi devotată bărbatului cu receptorul, acolo Tom e tot nesupus şi aleargă numai când vrea şi până unde vrea. Acolo nu se cască riduri şi nimeni n-are baston, acolo se cântă şi se aplaudă la scenă deschisă.

*

P.S. Nu vă luaţi după acest text. “Quartet” e o comedie care vă face ziua mult mai frumoasă .