Succesul cinematografiei româneşti are şi o explicaţie “fiziologică”. Dacă le-am împărţi după organul intern pe care îl afectează în cea mai mare măsură, ne-ar fi relativ uşor să numim filme ale inimii, ale creierului ori ale stomacului.

Filmele româneşti din aşa-numitul “nou val” sunt ale plexului.

Acolo ne lovesc repetat (multi-plex :) ) şi de acolo ne strâng. Pe acolo, prin cel mai dificil loc, prin irespirabil, vor să ni se strecoare în carne.

Poziţia copilului (2013). Regia: Călin Peter Netzer. Scenariul: Răzvan Rădulescu şi Călin Peter Netzer. Cu: Luminiţa Gheorghiu, Bogdan Dumitrache, Ilinca Goia, Vlad Ivanov, Adrian Titieni, Nataşa Raab, Florin Zamfirescu.

*

Am retrăit acel sentiment sufocant, vecin cu greaţa şi cu leşinul. Sentimentul că nu ştim niciodată destul despre noi înşine, că nu ne-am dus până la capătul gândului ultimului gând, că nu ne pricepem nici măcar propria viaţă şi că, totuşi, peste acest mister, continuăm să avem curaj şi să ne găsim puncte de contact, locuri unde atingerea să ne fie pe cât de periculoasă, pe atât de vindecătoare.

De ce trebuie că sunt atât de apreciate aceste filme româneşti în străinătate, şi mai ales de către aceia care ştiu cum să privească un film? Pentru că regizorii lor, povestitorii lor, această generaţie de nefericiţi norocoşi, ultimii mohicani neîmpăcaţi cu defetismul în care ne-am făcut culcuş, ei, Puiu, Mungiu, Porumboiu, Giurgiu, Netzer, Rădulescu, Sitaru, Şerban şi ai lor, nu s-au găsit încă pe ei înşişi, insistă în a se căuta şi, cel mai important, nu le e nici ruşine şi nici jenă să ne arate şi nouă cum le e înăuntru.

Filmele româneşti sunt terapiile personale ale câtorva oameni care mărturisesc pentru noi toţi cât le e de greu să continue aici.

Când fac filme, ei nu visează, nu relaxează, nu destind şi nu vor să probeze cât sunt de deştepţi. Ei ne dau pumni în plex cu iluzia că o cădere şi-o zvârcolire pe jos ar putea fi urmate de ridicări mai conştiente de sine.

În “Poziţia copilului”, Călin Netzer construieşte un fragment din ceea ce Jung numeşte “procesul de individuaţie”: conştientizarea felului în care complexul mamei îl ghidează pe fiu, confruntarea lui cu anima – arhetipul care simbolizează acea dominaţie inconştientă şi apoi, în cazul fericit, eliberarea sa, primul pas către autodefinirea ca bărbat, către preluarea frâielor şi asumarea responsabilităţii de a trăi prin propriile decizii. (Regizorul însuşi, ca regizor, nu se sfieşte să-şi recunoască ezitările: încă nu s-a hotărât dacă e observator sau “jucător”, dacă să se implice sau, precum personajul fiului, să “nu iasă în evidenţă”. Săriturile peste ax ale camerei şi tăieturile de montaj care elimină doar câteva secunde dintr-o secvenţă vorbesc de la sine despre căutările sale. Acestea pot părea deranjante spectatorului obişnuit cu fluiditatea “americană”, dar, citite într-o cheie a sincerităţii, nu fac decât să dezvăluie conflictul lui Netzer cu modelele luate de-a gata.)

Neaşteptat şi remarcabil este faptul că cei doi scenarişti, deşi recunosc că au pornit acest film de la propriile frustrări, nu îl favorizează în niciun fel pe fiu, nu-i caută circumstanţe atenuante, nu se pun în pielea lui, ci, dimpotrivă, caută s-o înţeleagă şi s-o descrie pe mamă. O critică şi o ironizează, dar nu o condamnă: sunt fascinaţi de resorturile ei, îi admiră forţa şi vor să redea corect înţelegerea ei greşită asupra lumii.

Iar Luminiţa Gheorghiu nu numai că ia asupra ei tot acest labirint de nuanţe, dar găseşte ieşirea de fiecare dată, fără a uita vreo clipă de plexul nostru, destinaţia care trebuie atinsă de orice gest şi de fiecare tonalitate a frazării. Ea este mama, ea este călăul şi victima, puterea şi slăbiciunea, ea este filmul, damnarea şi salvarea.

*