LOCUL 3: Made of Honor. Regia: Paul Weiland. Cu: Michelle Monaghan, Patrick Dempsey.
Poate v-aţi dat seama deja: mă pasionează zonele de intersecţie, fragilitatea limitei, cum afli când e bine să te opreşti, dar şi cât de benefică poate fi, la timpul ei, transgresarea. În acest film foarte relaxant, furnizor garantat de bună dispoziţie (cât de pricepuţi sunt americanii la comediile romantice!), graniţa pusă în discuţie este cea între prietenie şi dragoste.
Dacă te simţi, cu o persoană de sex opus, atât de firesc, în largul tău, atât de viu, încât vorbiţi despre orice, nu vă plictisiţi, vă e dor să vă vedeţi zilnic, fie şi pentru o cafea scurtă, nu cumva acea persoană este singura din lume alături de care ai putea trăi o viaţă? Adevărul e că Hollywoodul ştie să ne reamintească într-o poveste zâmbitoare că sunt câteva secrete simple, descoperite odată cu maturizarea, pe care niciodată nu trebuie să ni se pară superfluu a le dezvălui copiilor noştri sau prietenilor mai tineri.

LOCUL 2: Dial M for Murder. Regia: Alfred Hitchcock. Cu: Grace Kelly, Ray Milland.
De ce ne place Hitchcock în continuare? Două dintre principalele motive sunt 1) că zgândăreşte în noi întrebări pe care e mai înţelept să ni le refuzăm, deschide sertăraşe pe care, în principiu, e bine să le ţinem închise şi 2) ne provoacă să ne întrecem cu el pe toată durata unui film, să ne analizăm continuu dacă ţinem sau nu pasul prin meandrele inteligenţei sale şmechere (în acest caz, adjectivul are o conotaţie pozitivă).
Şi acest film este o continuă competiţie a regizorului cu cinefilul, un test de memorie a amănuntelor şi un joc psihologic al nuanţelor şi capcanelor, totul realizat extrem de simplu, din replici, unghiuri şi detalii. Aproape întreg scenariul se derulează într-un apartament, ca într-o piesă de teatru, cu diferenţa că spectatorul este mutat dintr-o parte în alta a sălii pentru a-i fi puse la încercare rezistenţa la momeală şi, simultan, puterea de a discerne argumentele viabile de pistele false. O bijuterie cinematografică pe cât de austeră în personaje şi decoruri, pe atât de stufoasă în dedesubturi şi sugestii nerostite.

LOCUL 1: Samsara. Regia: Pan Nalin. Cu: Shawn Ku, Christy Chung.
Ce e mai important – să satisfaci o mie de dorinţe sau să stăpâneşti măcar una dintre ele? Cum poţi să împiedici o picătură de apă să se evapore?
Sunt cele două întrebări al căror răspuns vid este umplut minut cu minut în acest film tibetan căruia i se potriveşte de minune sensul originar al expresiei “motion picture” – pictură în mişcare. Tu stai aşezat, iar prin faţa ochilor îţi trece o expoziţie ale cărei tablouri reci şi limpezi recompun chinul spiritului prins în necesitatea permanentei alegeri.
Călugărul este omul aflat cel mai aproape de evadarea din samsara – termen budist care desemnează ciclul morţii şi al renaşterii, din care nu poţi scăpa decât prin iluminare – şi, tocmai din această raţiune, ispita carnală este mult mai puternică în cazul său. Fie că rămâne în mănăstire, fie că se dăruieşte femeii din vis, va tânji mereu după ceva din cealaltă lume, cea abandonată.
Două feţe ale faptului de a fi om: slăbiciune şi curaj. În orice hotărâre majoră se găseşte o doză din aceste ingrediente vitale. Aici e misterul picturii noastre: o tuşă de frumuseţe, una de vinovăţie. De unul singur, dacă nu există şi Altceva, nimeni nu poate fi nimic până la capăt.